Studiu introductiv de Cătălin Avramescu

Culegere de scurte reflecții privind virtuțile și defectele omenești, Maximele lui La Rochefoucauld nu se identifică cu nici una dintre formele consacrate ale gîndirii savante din epoca în care s-au născut. Nu sînt o culegere de sentințe, nici un tratat de morală sau un manual de maniere, deși au trăsături ce le înrudesc cu aceste genuri. Nu sînt nici măcar un soi de autobiografie, precum Eseurile lui Montaigne. La apariția lor, aceste cugetări în care acțiunile oamenilor se dezvăluie a fi motivate îndeosebi de interes și orgoliu i-au scandalizat pe mulți. Rod al unei minți pătrunzătoare ce pare să analizeze doar aspectele negative ale naturii umane, formulate într-un stil concis și elegant, ele i-au adus autorului eticheta de filosof al amorului-propriu. Ecoul lor a fost considerabil. La Rochefoucauld a rămas în memoria culturală ca unul dintre principalii moraliști francezi. Nietzsche și Roland Barthes l-au apreciat, iar după apariția Silogismelor amărăciunii (1952) Cioran a fost catalogat drept un „La Rochefoucauld al secolului XX”.