În general, mă aşez lângă inima mea în tăcere. Nu spun nimic, doar scot un creion şi o foaie de hârtie pe care încep să scriu despre epigramele care mi-au făcut răni de neînlocuit. Cu siguranţă multe cuvinte, fraze de-ale mele, nu sunt foarte plăcute. Dar cum aş putea să-nfrunt tăişul dispreţului şi în acelaşi timp să nu fiu pradă unui fel de delir? În acele momente, când scriu, mi se pare că sunt într-o lume numai a mea, într-o lume fără principiile celorlalţi, trăind fără a-mi fi frică de „vânători”. Când scriu nu trădez furia descoperirilor care, asemenea tuturor pasiunilor, mă smulge cu atâta putere dintre lucrurile lumeşti, încât îmi pierd până şi ultima conştiinţă a eului meu.