”Mă întâlnesc astăzi cu ele. Cele trei prietene alături de care am scris copilăria și adolescența, cu majuscule și cu un nesfârșit entuziasm. Era o vreme când noi 4 eram nedespărțite. Locuiam în același bloc, la aceeași scară, am învățat la aceeași școală generală. Vara, băteam mingea împreună și ne măcelăream hainele, croind toalete fanteziste; iarna, patinam împreună, pretext de-ntâlniri și povești cu băieți. Am trecut prin mai multe vârste împreună, iubindu-ne, certându-ne uneori, împărtășind senzații, uimiri, istorii și secrete. Au fost nenumărate probleme de matematică rezolvate la telefon, de obicei, înaintea tezelor sau testelor – Amelia era maestra de netăgăduit; compuneri care circulau prin bloc, ca sursă de inspirație – aici, eu dețineam supremația; tot ce presupunea creație și îndemânare rezolva Miruna, iar Adela era cea care nu uita niciodată nimic, avea toate caietele, notițele, hârtiuțele și fișele posibile. Împreună, eram de-a dreptul redutabile. Am creat echipa de handbal a clasei... am făcut împreună prima mămăliguță cu brânză... și primele bezele... am fost la petreceri... ne-am povestit primele săruturi și primele decepții... am învățat ce-nseamnă încredere, strategie, șansă, ghinion, a înșela, a reuși, a străluci... Dar ce n-am făcut! Am reușit performanța să creștem, fără să ne pierdem pe drum. În ciuda tuturor încercărilor, pentru că, hai să ne-nțelegem, nu vorbim de povești cu zâne. Am avut și momentele noastre de întunecare. Numai că le-am depășit. Așa am susținut mereu. Acum suntem femei în toată firea și am avea nevoie să modelăm împreună albușul unor situații solicitante. Să-l batem, să-l punem în tavă și să coacem ceva bun. Bezele? O să aflăm suficient de repede, pentru că intermezzoul nostru e scurt. O zi, atât. Atât ne lasă lumea de care suntem obligate să ținem cont. Și propriile noastre sentimente de vinovăție. Ziua de azi. Miercuri.”