Nu suntem „buricul pământului”, suntem urmaşi ai dacilor. Cu bune, cu rele. Zestrea genetică ne-a fost alterată de năvălirile romane ce ne-au jefuit de aur, miere, brazi şi, cel mai rău – ne-au distrus sufletul de nemuritori şi ne-au aruncat în orgii străine nouă. După ce ne-au luat tot ce adunaserăm până atunci, au plecat lăsându-ne, ca pe nişte copii bastarzi, în voia unor vagabonzi ai lumii: avari, gepizi, cumani, pecenegi, huni şi alţii. Am rezistat. Mai existăm şi azi. Acum ne numim români. Suntem la marginea imperiilor. Avem drumul nostru greu.
Noi nu ne negociem viaţa şi moartea în genunchi. Dacă trebuie să murim, o facem în picioare, luptând pentru mamele noastre până la capăt.
în trecători şi pasuri am durat lăcaşuri în care călăreţi-curieri veneau şi spuneau mamelor noastre cine a plecat la Zamolxis, cine a mai rămas şi dacă era cazul ca ele să se retragă în peşteri şi să aştepte acolo semn. Dacii se bazau – dincolo de vitejia şi rezistenţa lor ieşite din comun – pe iscoade şi pe curieri care îi informau chiar şi cu ce se întâmpla în Cetatea Eternă. După ce ne-am creştinat, lăcaşurile s-au transformat în sfinte mănăstiri ce durează şi azi.