„Citeşte cu copilul tău o pagină în fiecare seară”, îi sfătuiesc pediatrii americani pe părinţii ai căror copii au probleme în activitatea şcolară, suferă de agitaţie excesivă sau chiar de diferite boli mintale. Poveștile frumoase se dovedesc mult mai eficiente decât luni întregi de tratament pe bază de sedative sau stimulante.

„Asistăm”, mărturiseşte o cercetătoare de la Universitatea din Boston, „la trecerea de la o generaţie ale cărei baze cognitive erau fundamentate pe tipar, la o generaţie ale cărei baze cognitive sunt fundamentate pe media electronice, categorie în care nu se încadrează doar televizorul, ci şi aparatele video, telefoanele sau jocurile pe computer. Toate laolaltă au favorizat o atitudine de capitulare în faţa unui vârtej de imagini prefabricate care, în cele din urmă, pun stăpânire pe copil. Acesta nu mai este capabil să-și creeze propriile imagini mentale, acele imagini pe care noi am învăţat să le construim prin lectură şi ascultarea diferitelor povestiri. Un astfel de copil nu ştie să asculte, nu ştie să inventeze şi, prin urmare, nici să scrie”.

Din aceste motive, povestirea uitată, devalorizată şi dispreţuită începe să recucerească în forţă scena pedagogică. Şcolile organizează sesiuni de „story telling”, reapar povestitorii profesionişti, universităţile iniţiază cursuri de naratologie.

Dincolo de aceste aspecte mai mult sau mai puţin teoretice, momentul povestirii este unul particular, privilegiat.