Ofelia Prodan cunoaste vechea legenda orientala care spune ca la fiecare intersectie dintr-un oras parasit se string demonii si il asteapta pe calatorul strain care se incumeta sa treaca pe acolo, pentru a-i tulbura mintile. Din fiecare pagina a Sarpelui din inima mea se iveste o noua fata a celui care te ispiteste si te conduce printre demonii din carte, incit nu stii prea bine daca te vei rataci sau vei ajunge in final la o destinatie. Ajungi, dar nu mai esti tu!

„Am vrut si n-am vrut sa scriu Sarpele din inima mea. Fiecare poem a fost ca o incizie in craniu, dezvelind o parte bolnava din creier. Nebunia imi dadea lacoma tircoale in fiecare noapte si, terifiata, spuneam «Stop!». Si totusi, continuam, cu o luciditate sinucigasa, a doua zi, sfidind orice. Trebuie scrisa cartea aceasta, imi soptea perfid vocea interioara. Am scris-o si in final am zis: «Sarpele din inima mea imi codifica o parte din viata si e foarte bine asa!».” (Ofelia Prodan)

„In lirica Ofeliei Prodan, Sarpele din inima mea face saltul dinspre luciditatea dusa la extrem din No exit catre reveria fascinanta a sfirsitului; un sfirsit pe care autoarea nu-l intelege ca pe o lespede trintita peste mormintul proaspat, ci ca pe un prilej neasteptat de analiza a ultimilor pasi dinaintea marelui final. Ipostazele declinului se succeda cu rapiditate in niste episoade epice cu o incredibila forta imagistica. Efectul de suspans e garantat: in acest nevinovat sotron jucat cu moartea, singura certitudine lasata cititorului este ca, pentru Ofelia Prodan, granita dintre viata si poezie a fost de mult – si definitiv – desfiintata.” (Dan-Liviu Boeriu)