„Imaginea pe care ne-o facem despre noi înşine este mincinoasă, valoarea pe care o atribuim realizărilor noastre este discutabilă, actele pe care ni le-a dictat conştiinţa au alt sens decât cel intenţionat. Tot ceea ce facem, tot ceea ce ştim sau credem este interpretabil, iar autointerpretările sunt a priori eronate. Altfel spus, chiar dacă ne înarmăm cu chei care funcţionează, nu înseamnă că avem cu adevărat acces la ceea ce căutăm. încercăm să ne punem de acord viaţa cu principiile, acţionăm aşa cum ne dictează conştiinţa şi ne asumăm răspunderea pentru actele noastre, dar ne aflăm în sfera malentendu-ului. Ce fel de valabilitate să concedem atunci unei biografii? Ar trebui mai curând să spunem că, în condiţiile descrise de Cioran, biografia rămâne fără obiect. Cum să identifici contururile şi coordonatele unei vieţi, plecând de la premisa că ea este istoria unui individ care nu ştie ce face când face ceva, nu ştie ce vrea de fapt, când vrea ceva, pe care nu-l poţi înţelege decât greşit, drept care vei produce nişte pseudointerpretări, care vor fi prost înţelese de destinatarii lor etc. etc.? Falimentul biografiei ca gen tradiţional trădează un impas mai adânc, şi anume criza biograficului ca atare. Categoria însăşi se află în programul cioranian de demolări. Ce e de făcut?“ (Ilina GREGORI)

In eseul său despre Cioran, Ilina Gregori porneşte de la o întrebare ce pare să nu-i dea pace istoricului literaturii: „Cum e cu putinţă biografia ca gen literar?“ în particular, ea explorează două căi pe care le-ar putea urma orice biograf confruntat cu sărăcia deliberată a informaţiilor despre propria viaţă oferite posterităţii de eseist. Cea dintâi ar fi o altă lectură a potretelor pe care Cioran însuşi le-a făcut câtorva personalităţi ale veacului său. Dintre toate, Ilina Gregori se opreşte asupra celor dedicate lui Francis Scott Fitzgerald, Corneliu Zelea Codreanu şi Samuel Beckett. Urmând sugestia cioraniană din titlul unuia dintre ele, ea citeşte fiecare portret ca pe un „portret interior“, un portret care reuşeşte să ne vorbească deopotrivă despre personajul portrezizat şi despre portretist. Cea de-a doua cale reprezintă o adâncire într-un singur episod semnificativ al vieţii lui Cioran – vizita la Muzeul de Istorie Naturală din Paris într-o zi de toamnă –, relatat în câteva teste care trimit apoi, din aproape în aproape, către alte texte, alcătuind o tulburătoare imagine adânc revelatoare despre „narator“. Două răspunsuri provizorii pesemne, dar menite să deschidă o nouă perspectivă în istoria literaturii.