Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovăţiile năucitoare şi ispăşirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuieşte frenetic scenografii fantaste, şubrezite de ispite abisale, iniţieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii şi hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufleteşte cu lupta biblică din Vadul de la Peniel.
Imaginaţi-vă, acum, un «Fenomen Piteşti» conjugal (cu o soţie torţionară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea iniţiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinşi de «tipologia deznădejdii şi deformării», dispariţii magice din puşcăria Aiudului, şocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie!
Altminteri, o lecţie tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca şi în destinul individual, coincidenţa contrariilor.“ (DAN C. MIHĂILESCU)

„Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărţile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată şi chinuită, ca să ajung la o transparenţă unde sensurile spirituale se pot desluşi.“ (DAN STANCA)