Dumnezeu mi-a dat prea multă fericire. N-am putut s-o cuprind. Mă simţeam ca un copil care încearcă să prindă în palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toată îndârjirea, singurul rezultat previzibil era că, exact ca şi o minge din piele alunecoasă, încăpută pe o mână nepotrivită, fericirea îmi scăpa printre degete. Poate că n-am învăţat niciodată cum s-o prind. Cum să mă arunc peste ea, să o înnăbuş şi să nu-mi mai scape. Sau, poate, mi-a fost teamă... Preferam să plâng molcom, cu înghiţituri mici, topite ca şi cum aş fi avut guturai...