Unele traume nu se vindecă niciodată. Dar iubirea le poate face mai puțin dureroase...

Cum să pierzi totul într-o singură noapte și să uiți să mai zâmbești... Acest roman scoate în evidență suferința și fragilitatea personajelor, aducând în prim-plan trecutul sfâșietor al două suflete rănite, care încearcă să rămână împreună în ciuda intrigilor familiale, a bolilor mintale și a speranțelor distruse.

Pentru prima data, Soarele și Luna se întâlnesc și se privesc față în față!

Synn și Haza sunt ca Soarele și Luna. Singurul lucru pe care îl au în comun este partea întunecată de care niciunul nu poate scăpa. Pentru că Haza a zâmbit atât de mult, încât a uitat să mai plângă. Și pentru că Synn a plâns atât de mult, încât a uitat să mai râdă.

Diferiți, dar mistuiți amândoi de suferințe imense, provocate de moartea teribilă a unor persoane dragi, Synn și Haza se întâlnesc la limita dintre realitate și nebunie, între pereții Institutului Cavarty Hope, un centru pentru tineri cu probleme de sănătate mintală, unde secrete adânc îngropate și crime nebănuite ies la iveală. Să fie totul o plăsmuire a minții lor fragile? Sau chiar sunt oameni care le vor răul? Ce ascunde acest loc?

Cei doi îşi dau seama rapid că nu sunt în siguranță în institut, iar lupta pentru supraviețuire și iubire abia începe.

Fragment din carte

„Alarma care anunță începerea orelor de terapie mă obligă să-mi deschid pleoapele. Găsesc un bilet mototolit aruncat lângă picioarele mele și mă aplec să-l ridic. Fruntea mi se umple numaidecât de mai multe cute serioase și respirația îmi devine alertă, părăsindu-mi gura într-o serie de icnete și șuierături nestăpânite. Ce fel de glumă proastă mai este și asta?

Mijesc din nou ochii la cele două rânduri iscălite și simt cum inima mi-o ia la trap, în vreme ce sângele îmi circulă cu viteza luminii pe sub epidermă. Țâșnesc în picioare și-mi plimb cu mânie privirea de colo-colo, însă nu e nimeni în jur. Mă străduiesc să-mi calmez respirația și să reduc la minimum sunetele animalice care-mi scapă neregulate printre buzele stafidite, dar nu reușesc decât să agravez situația, să pierd orice urmă de autocontrol, să mă sufoc. Adâncesc degetele în acea bucată de hârtie până când aceasta se rupe de la jumătate, dar am memorat deja ceea ce fusese scris acolo.

„Dacă vrei să afli cine a ucis-o pe iubita ta, vino după ora stingerii în spatele clădirii arse! Singur.”