„Sunt ultimul poet cu satu-n glas” – iată versul ese-ninian care a făcut carieră, creând o optică specială asupra autorului său. În mod aproape obligatoriu, cuvintele „sat” și „Esenin” sunt alăturate stereotip, și fiecare biografie a poetului începe cu descrierea unor locuri de o frumusețe melancolică, în mijlocul cărora un copil cu părul bălai face toate năzdrăvăniile posibile, trăindu-și cât se poate de folc-loric anii fragezi. Nu s-a vorbit, însă, aproape niciodată despre cauzele idealizării deliberate a acestei biografii, care nu mărturisește despre operă mai mult decât biografia oricărui alt scriitor. Locurile în sine și atmosfera copilăriei nu pot explica, nici justifica o creație lirică, deși este foarte posibil ca undeva, într-o profunzime neanalizabilă, să aibă niște pulsații, să se constituie într-o matrice definitorie, într-un pretext, organizat într-un pre-limbaj. Dar, cu certi-tudine, poezia izvorăște și din altceva, nu numai din topos și etnografic. Primii ani nu sunt, așadar, privilegiați în înși-ruirea celorlalți, mulți sau puțini, dintr-o viață de om. N-ar trebui să fie nici atunci când omul respectiv este poet.