Muzica si puterea politica in Moldova si Tara Romaneasca, secolele al XV-lea – al XVIII-lea

Lucrarea propune o abordare nouă în istoriografia românească, și anume relația dintre muzică și puterea politică în Moldova și Țara Românească în secolele XV-XVIII. Mai exact, prin acest demers se încearcă relevarea modului în care domnul este evidențiat și reprezentat în public prin intermediul muzicii – cum anume ajută muzica la manifestarea preeminenței domnești. Atât în Occident, cât și în Orient, muzica a fost un atribut al suveranității și, de aceea, relația avută în vedere este mult mai importantă decât se crede la o primă vedere. Prin intermediul celor douăsprezece capitole, autonome din punct de vedere al conținutului, dar unitare prin prisma ideii centrale, sunt prezentate diversele formații muzicale întâlnite la curtea domnească, cea mai importantă dintre ele fiind meterhaneaua, cea care evidențiază cel mai fidel relația muzică‒putere politică, cu un bogat bagaj simbolic. De asemenea, lucrarea este o reevaluare a istoriei muzicii vechi românești, insuficient studiată în România, pornind de la identificarea corectă a tuturor formațiilor muzicale întâlnite la curtea domnească, a instrumentelor muzicale, dar și a termenilor muzicali, întrucât în istoriografia românească dedicată subiectului s-au strecurat multe confuzii și inadvertențe, unele cauzate de traduceri greșite ale izvoarelor literare referitoare la muzică.

«Meritul esenţial al d-lui Eduard Rusu este că a avut curajul şi tenacitatea de a întreprinde o cercetare atentă, migăloasă, într-un domeniu dificil, pe căi umblate şi mai puţin umblate, bine documentată şi bine gândită, care l-a condus la o construcţie metodică şi riguroasă. În cuprinsul ei, a atins orizonturi care vor interesa şi pe specialiştii muzicologi, şi pe specialiştii în istoria medievală şi premodernă a românilor; el a adunat, astfel, contribuţii importante pentru cunoaşterea şi înţelegerea unor părţi din istoria culturii româneşti. Pentru aceasta, trebuie să-i fim recunoscători.

La capătul lecturii, cititorul va înţelege mai bine de ce în Principatele Române muzica nu a avut acea frumoasă dezvoltare pe care a cunoscut-o în Apusul şi în Centrul Europei: închingată între zgomotele meterhanelelor, muzica bisericească de tradiţie bizantină (caracterizată popular ca îndemnătoare la … aghioase), tânguielile muzicii lăutăreşti şi zburdălniciile aşa-zisei muzici populare, arta sunetelor a rămas la nivelul pe care îl va ilustra perfect întâlnirea din 1847, dintre Franz Liszt şi Barbu Lăutarul. Şi, reflectând mai profund asupra acestor realităţi, va înţelege şi însemnătatea pe care o au, în civilizaţia românească, Dimitrie Cantemir, Gavriil Musicescu şi George Enescu, dar şi predominanţa pe care trebuie să o acordăm muzicii culte, în raport cu care celelalte sunt doar valoroase surse de materie primă. » (Ștefan S. Gorovei)