Sensul gîndirii filozofice exprimă procesul ideatic prin care s-au epuizat, fără succes, variantele posibile de realizare a unității dintre subiect și obiect – în condițiile păstrării prezumției originare a existenței unei lumi independente de orice subiect – și prin care s-au formulat consecințele acestui eșec, respectiv acceptarea și valorificarea particularului, a individualului, a diversului și a concretului schimbător.

Ca urmare a acestui parcurs emancipator, gîndirea filozofică va putea în viitor să părăsească etapa gnoseologică și să pășească într-o etapă nouă, respectiv în cea creatoare. Filozofia nu este și nici nu ar putea să fie o supra-știință, o formă de cunoaștere absolută, dar nu din cauza unei deficiențe proprii, ci din simplul motiv că nu există, în general, cunoaștere, adică o relație între un obiect în sine, preexistent, și un subiect epistemic. Raportul dintre cei doi termeni este cu totul altul, unul cu adevărat integrator, care îi situează pe același plan, astfel încît, din perspectiva unui asemenea ansamblu subiectiv-obiectiv cunoașterea – în accepțiunea clasică –, nu mai are niciun sens, căci relația imanentă acelui întreg ia forma unei autocreații.