Privirea este o componenta fundamentala a operei dostoievskiene, un element latent al fiecarui roman, ce traverseaza mai multe etape, avand o structura neuniforma, dar care confera unitate muncii sale. Autorul analizeaza variatiile privirii în interiorul acestei opere vaste, problematica privirii permitându-i sa descifreze fizionomia complexului arhitectonic creat de Dostoievski.

O analiza filosofica autentica a operei sale poate fi pusa în aplicare numai cu privire la personajele create de acesta, deoarece Dostoievski nu propune o filosofie de autor, nu construieste o unica viziune asupra omului sau a lumii; in schimb, eroii sai propun o asemenea filosofie, fiecare dintre ei având o viziune in slujba careia se dedica in totalitate.

A vorbi si a scrie filosofic despre Dostoievski inseamna a analiza minutios fiecare dintre personajele importante create de el si a incerca sa le deslusesti enigma; forta artistica a scriitorului consta in faptul ca a creat personaje desprinse de autorul lor, personaje care ascund indaratul lor o taina, iar o analiza care nu tine seama de autonomia acestor eroi se dovedeste incapabila sa inteleaga lumea creata de Dostoievski.

Hermenutica privirii are in vedere aceasta preocupare pentru vizual, imagine, imaginar, modalitate diversa de a privi specifica artei lui Dostoievski. Modul in care un anumit personaj gândeste si comunica cu ceilalti este strict legat de modul in care acesta priveste lumea si se priveste pe sine.