Valeriu Stancu este unul dintre poeţii ieşeni cunoscuţi, graţie traducerilor sale, în multe ţări ale lumii. Criticul Ioan Holban spunea despre o ipostază a poeziei acestuia văzută ca o “cale a regăsirii divinităţii, alternativa la spaţiul devitalizat”. O definiţie a poeziei dintotdeauna. Volumul Mântuirea prin necredinţă include poeme scrise în ani diferiţi dar reluând aceeaşi temă pe care ne-am obişnuit s-o definim prin Psalmii arghezieni: versiunea poetică, implicit apocrifă a Credinţei.

Poemele lui Valeriu Stancu din acest grupaj de motive cristice (nu de subiecte creştine, cum s-ar crede, ci anume de texte în care apar motivele credinţei în Hristos) pot fi puse sub semnul acestei declaraţii cu valoare de moto: „Dumnezeul la care ne închinăm/ ni l-am făurit fiecare / după chipul şi asemănarea noastră”. Ele explică nu doar un crez poetic, ci şi un principiu general al credinţei de orice natură.

În ultimă instanţă, poezia e un act umanist prin definiţie. Subiectivă, egocentristă, ea vorbeşte, mai mult decât orice alt gen (nu doar literar, ci şi artistic), despre sine, despre lumea interioară, care, odată exprimată, devine un univers, un bun pentru toţi. Consecutiv, dintr-un pur act narcisiac iese o expresie prin excelenţă altruistă, o lume dăruită lumii: „Hai naşte-mă, Doamne,/ E iarnă, pustiu,/ Rod vifori din mituri divine.../ Hai naşte-mă, Doamne,/ Colindă să-mi fiu/ Că steaua pornit-a spre mine!”.

Volumul se adresează tuturor iubitorilor de poezie română contemporană.