Librarie.Net foloseste cookies. Continuarea navigării presupune acordul dumneavoastră conform termenilor și condițiilor

Saga sarmanilor. Editia a 2-a, revizuita si adaugita

Cod produs: 319973
Autor(i): Petrovici Stanomir
Editura: Rovimed Publishers
Anul aparitiei: 2018
Nr. pagini: 418 pagini
ISBN: 9786065837546
Categorii: Cultura, Reviste si almanahuri, Religie / Spiritualitate, Carti
Preț întreg: 49.90 lei
Preț promo: 44.91 lei
Reducere: 4.99 lei (10%)
Disponibilitate: in stoc furnizor
Livrare estimativă: 7 zile

» modalitati transport
» info disponibilitate si retur
» formular contact
Produs inclus in promotia:
Catalog Octombrie
Aura de memorial a volumului Saga sărmanilor trimite tot la generaţia ieşită de sub mantaua lui Tache Ionescu sau eventual cea a lui Nechifor Crainic. Frontiera labilă între literatura confesivă şi Istoria trăită, imprevizibilă şi agresivă, aminteşte de Mircea Eliade, Sebastian, Cioran etc., prin coexistenţa interesului documentar, cu cel estetic/ artistic, în funcţie de talentul de evocare al naratorului (v. Teama, Mama mea cu gloanţe-n păr, Zbuciumul unor zile din decembrie, Domnul Ion Raţiu, Pe un picior de plai, Prin Argeş, Noi începuturi etc.) şi de deghizarea autobiografică auctorială. Tehnica reportajului se insinuează în „saga”, atât din necesităţi compoziţionale, cât şi ca modalitate de expresie (retorică) a unei experienţe autentic personale a istoriei. Scriitorul timişorean (et in Timişoara ego; dar şi ,coincidenţă, et in Belgrad ego!), deşi este preocupat esenţialmente de a transmite experienţele şi trăirile personale din ultimii 60 de ani, ca în orice proză deghizat autobiografică situată fatal la frontierele literaturii de frontieră (amintiri, jurnal, confesiune, memorii, reportaj etc.), alunecă, începând cu capitolul Anul 1989…, în ceea ce s-ar putea numi roman politic. Dar care roman nu este politic? Chiar şi cel erotic. Este exclus politicul din Adam şi Eva de Liviu Rebreanu? Mă îndoiesc!

Naratorul reuşeşte să se afle situat, când „amintirea” o cere, „în afara” a ceea ce scrie, adică obiectiv, aparent detaşat, neimplicat, vorbind despre alţii, mai degrabă decât despre sine. În capitolul În politică alături de liderul liberal Nicolae Cerveni, cititorul interesat de actorii politici, poate să afle detalii semnificative despre (ne)reuşitele unor personaje ale istoriei contemporane: Iliescu, Constantinescu (clasat de narator în galeria impotenţilor politici), Nicu Cerveni (Preşedinte, al Partidului Naţional Liberal- Convenţia Democratică), Ticu Dumitrescu, Mircea Quintus, Viorel Cataramă, Dinu Patriciu, Horia Rusu, Ion Şcheianu etc., dar şi despre adeziunile doctrinare ale autorului, care „după mitingul electoral ţinut la Casa de Cultură din oraş, unde în faţă trona statuia poetului băcăuan Vasile Alecsandri, era prezent şi liderul Partidului Naţional Liberal, domnul Mircea Quintus, alături de Nic. Cerveni, iar eu stăteam chiar în spatele celor doi lideri liberali”. Asta nu-l împiedică pe observatorul atent să persifleze cu sarcasm „marea obrăznicie a acestor pseudo-politicieni” de a-şi asigura privilegii inimaginabile în parlamentele altor ţări, fără să urmeze modelul moral al unor politiceni autohtoni, precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu etc.

Deşi impactul politicului asupra destinului său, al familiei, neamului, prietenilor, colegilor de şcoală, liceu, facultate a fost şi este major, naratorul, un alter al lui Miroslav-Gheorghe, priveşte devenirea lumii, sine ira et studio. Profesia de avocat (v. Prin procese şi scrutări în timp) îi permite să radiografieze pe orizontală, dar şi pe verticală, mecanismele sistemului judiciar, modul în care îşi fac loc, birocraţia (un al doilea viciu al societăţii contemporane, după demagogie!) şi absurdul existenţial în lumea de lângă noi: furtul celor 50 de kg. de ceapă, cazul preotului Ştefan acuzat pe nedrept de crimă sau cel al fostului ministru al agriculturii Ioan Avram Mureşan căruia i se întocmeşte un dosar cu evidente conotaţii politice. Personajele „reale” implicate prin destin, în acest teatru în teatru: procurorul adjunct, generalul Păun, Adrian Năstase, Ponta, Băsescu, Radu Vasile, veşnicul Isărescu, Remeş etc. devin semne-simbol ce reconfirmă teza că „dreptatea este inumană”, cum spunea cândva Camil Petrescu.

Mi se pare revelator faptul că scriitorul ce a copilărit în oraşul de graniţă Sânnicolau Mare nu-şi pierde în condiţiile libertăţii din postcomunism, nici demnitatea şi nici credinţa într-un Dumnezeu al tuturor sărmanilor. Modelul rezistenţei împotriva presiunii sociale este cel verificat de Miroslav-Gheorghe în comunism este modelul isihast: fuge de ispitele gloriei şi ale măririi, nu duce genţile diplomat ale superiorilor, îşi caută cu inteligenţă prietenii şi nu se îmbogăţeşte nici din procese celebre, precum cel al nefericitului Mureşan („Ca avocat nu m-am îmbogăţit nici în urma acestui proces, dar voi păstra ca amintire cărţile în trei volume scrise de marele om politic, Ion Raţiu, primite cu titlu de cadou de la domnul Ioan Avram Mureşan”), dar se refugiază, spre a se apăra de infernul exterior, în turnul de fildeş al culturii, literaturii, muzicii etc. Desigur, cititorul pasionat şi înrăit care este încă din fragedă copilărie- i-a citit şi recitit pe Lucian Blaga, Eminescu, Marin Preda, Camil Petrescu, Homer, Ovidius, Lampedusa, Soljeniţân, Pasternak, Tolstoi, Faulkner, Cervantes, Schopenhauer, Thomas Mann, Shakespeare etc. – s-a metamorfozat în scriptorul ce l-a pregătit, determinat şi obligat să se înscrie şi pe sine în Saga sărmanilor. Fără îndoială, personajul principal, liant al celor 59 de naraţiuni-decriptiv-confesive, inclusiv Epilogul.

Livrescul devine pentru Stanomir Petrovici o posibilă cale de delimitare de realul insuficient şi murdar, de condiţia omului „simplu, sărman ce se perindă în această lume fără a aparţine unor familii nobile, de prinţi, regi sau împăraţi”, cum susţine chiar autorul care, probabil, va fi aparţinut într-o existenţă anterioară unei familii voievodale de sârbi sau de români… Aşa s-ar putea explica nostalgia spiritului arisocratic. Particularitatea care-i va asigura cărţii o frapantă singularitate – în ciuda stilului anticalofil – este situarea naratorului/ autorului în „centrul” literaturii de frontieră (de fapt, „un cerc al cărui centru este pretutindeni, iar circumferinţa niciunde”) care-i permite să interfereze într-o libertate de invidiat, fragmentarismul, tehnica distanţării/ apropierii, asumarea identităţii lumii personajelor care-i configurează saga, metoda cvasi-proustiană ce imaginează o ritmică de esenţă muzicală postmodernă, dar şi ideea lui Radu Petrescu că orice carte de literatură – mai ales, de frontieră – este „un jurnal al duratei noastre inefabile”.

Tocmai conceptul de durată inefabilă elimină prejudecata că între Saga sărmanilor şi biografia lui Miroslav-Gheorghe există o legătură mecanică. Recuperarea amintirilor şi sublimarea lor în memorie critică şi istorie lucidă rămâne o mărturie autentică a felului în care mecanismele represive ale unui sistem totalitar (în opinia noastră, toate sistemele politice sunt opresive, diferă doar dimensiunea patului procustian!?) traumatizează iremediabil existenţa individului, familiei, neamului, mai ales că, pe măsură ce trece timpul, sistemul se lasă cucerit de brute, lichele şi proşti. Învinge prostia cezarică! Cum momentele de fericire din viaţă sunt foarte scurte, Stanomir Petrovici este supus la încercare şi de două boli subversive: diabetul şi infarctul miocardic (v. Încercări) ce-l obligă în anul 2000, pe avocatul şi lichidatorul judiciar să se retragă din politică: Tot răul spre bine, ar fi spus, probabil, şi venerabilul P. B. Stănescu!

Reuşeşte pentru a doua oară să învingă moartea şi starea de disperare a Silviei (înlocuitoarea lui Alice la inima lui Stanomir), căreia îi declară în acest moment-limită: „să ştii că eu totuşi te-am iubit” – citat din memorie. Nu ştiu dacă urmaşele Evei cred în ficţiuni! Nu-ţi rămâne ca cititor onest, decât să repeţi eminescianul vers: „Totuşi este trist în lume”! În poveştile - în lanţ, ce amintesc de 1001 de nopţi, rolul activ al Şeherezadei este jucat de însuşi Stanomir ce se povesteşte pe sine sub ameninţarea vieţii şi a istoriei! - despre „oamenii simpli”, naratorul remarcă, vorba lui N. Steinhardt, invazia pe verticală şi pe orizontală a ticăloşilor şi a proştilor. Totuşi nici vocea auctorială şi nici cea a naratorului nu emit judecăţi resentimentare asupra vieţii şi asupra lumii ca spectacol. Naratorul nu are, nu trăieşte modestia vanitoasă a artistului, ci, mai curând, modestia înţeleptului ce nu vrea să sporească zestrea de trufie a lumii şi care ştie că toate (pre)judecăţile noastre sunt relative. Astfel, în „romanul unei vieţi” în care ce-i azi drept, frumos, adevăr etc. mâine-i minciună, urât, absurd etc., acel sine ira et studio se impune ca veridic, de la sine, în retorica şi filosofia scriiturii.

Scriitorul cu rădăcini în „a doua Elveţie a Europei” consemnează şi interpretează cu acribia ştiinţifică a unui politolog, sociolog, istoric, evenimentele geopolitice, de la mişcarea noilor state BRICS, situaţia Ucrainei, „un cassus beli”, interesul mondial pentru ecologie, axa Tiraspol – Moscova, Unirea R. Moldova cu România, destrămarea Jugoslaviei, proiectul lui Dodon, de federalizare a Moldovei, orgoliul şi resurecţia Ungariei, recuperarea memoriei istorice şi culturale a poporului român din vechea Basarabie, Bucovina şi Ţinutul Herţei, NATO şi Scutul Strategic Antirachetă de la Deveselu, situaţia strategică a Japoniei, dar şi poziţia strategico-economică a „lacului rusesc” numit Marea Neagră, modelul păcii franco-german ce ar putea fi aplicat cu succes de România şi Ungaria, dacă…, mitul schimbării visat de toţi liderii lumii, visul nostru de intrare în Spaţiul Schengen, - când tocmai se destramă -, la perspectivele portului Constanţa, în războiul economic cu portul Rotterdam sau la resursele energetice ale globului etc., încât se impune o lectură adecvată unor capitole, precum Reîntâlnirea, Revederea, Întâlniri amicale, dar şi Din ce a fost şi ar trebui să fie… sau Corupţie… fără pedeapsă, etc.

Soarta lui Miroslav-Gheorghe (ca şi a tuturor concetăţenilor români) supusă unei determinaţii sau fatalităţi este guvernată de o Istorie imprevizibilă şi suprarealistă relatată de Eul narativ, într-un dictando de Turn Babel, „pentru că e nevoie şi de o memorie a deriziunii” care proliferează un acut sentiment al disperării, al neputinţi, al tragicului şi al resemnării. Poate că nu întâmplător, romanticul Stanomir îşi repovesteşte iubirile/ aventurile erotice – pare un Don Juan brebanian - , desigur, după despărţirea „de frumoasa mea soţie Ina şi de rusoaica Haşenca”, cu Piri şi Iudith Pall din Gheorghieni (v. Iudith), dar şi „întâlnirile amicale” cu familiile (autorul este cucerit de mitul familiei) Mitrofan, Ioan Paul etc. în care se discută concediile din Egipt şi Turcia, dar şi „cheia fenomenului de inversiune a îmbătrânirii”. Caragialismul nu se dezminte! Actualitatea lui nu poate fi contrazisă decât continuându-l.

Saga sărmanilor pare mai curând o descriere (in)exactă a unei conştiinţe în mişcare, conştiinţa intelectualului furat şi frustrat de Istorie. Dar şi învins de sine însuşi! Aşa-mi explic de ce scriitorul format în Banatul considerat „cea de-a doua Elveţie a Europei” (Aşa să fie?!) caută forme de exprimare specifice literaturii de frontieră, forme din ce în ce mai puţin supuse canonului tradiţional, gata să sfideze geniul limbii române (Stanomir este şi un poliglot) şi să încerce a-i impune ritmuri şi distorsiuni capabile să-i reprezinte verosimil trăirile şi ficţiunile, Eclectismul stilistic al naratorului - întotdeauna dublat între limbajul unei istorisiri şi povestea autobiografică în sine/ durata inefabilă – este configurat de complexitatea lumii inclusă în saga, de arbitraritatea compoziţiilor narativo-descriptive (de fapt, arbitrariul istoriei), de prezenţa dialogului-oglindă (v. convorbirile cu Eci Mureşan, Mitrofan, George şi Ioan Paul etc.) în care Măria Sa Cititorul rămâne în „Paralel Univers-întreg”, ca să-l citez, de această dată, pe interogativul poet S. Petrovici.

Ajuns cu „amintirile despre viitor” în ianuarie 2017, autorul ce-şi trăieşte romantic viaţa (are dreptate Piri, când îl caracterizează drept un romantic incurabil! Posibil şi altă frumuseţe să-l fi caracterizat la fel?) şi ne conduce poetic „prin stele neutronice în acel colaps al revenirii Universului”, încercând să ne convingă de originea noastră extraterestră se caută sisific pe sine. Ne oferă în Curiozităţi lumeşti… într-o discuţie cu ginerele său, Dudi Martin, din Germania (am să-mi terorizez şi eu, la fel ginerele, mult mai uşor, pentru că se află în România!) ce înseamnă funcţionalitatea unui stil capabil să insufle un credit nemăsurat lumii de idei şi de curiozităţi de un rafinat intelectualism abstract, întrerupt la timp, de Vera şi Celestine, două surori cehoviene, care-i invită pe cei doi preopinenţi la cină. De observat, cum în „cercul strâmt” în care ne petrecem „norocul”, banalul/ derizoriul învinge chiar şi „detectarea undelor gravitaţionale”, în ciuda entuziasmului scriitorului şi jurnalistului Cristian Tudor Popescu, exprimat la emisiunea de ştiri de la Digi24, din seara zilei de 12 februarie, 2016.

Balzacian folosită mi se pare tehnica detaliului semnificativ, care comunică şi potenţează realist verosimilitatea vieţii omului „simplu”, trăitor într-o lume în care totul este răstălmăcit (v. Răstălmăcirea). Spiritul polemic al preopinenţilor, grupului de prieteni, din apartamentul din Calea Mărăşeşti, care comentează ca în Poiana lui Iocan, tot ce s-a ivit şi se iveşte în orizontul politic şi evenimenţial al lumii, de la nonconformistul Victor Orban, premierul Ungariei, vizitat recent de Putin şi având promisă o vizită a noului preşedinte american, multimiliardarul D. Trump, la trogloditul popă Tokes, făcut cam din acelaşi aluat, la acţiunile teroriste ale ISIS –ului, la invazia musulmană în Europa creştină, la evidentul război al religiilor, prefigurat, pentru cine ştie să citească, în Biblie, Coran, Talmud şi alte cărţi sfinte, la implicarea mai mult demagogică a liderilor politici, la pericolul dezrădăcinării popoarelor şi al globalizării contra firii etc. exprimă nu atât haosul în curs de instalare, cât premisele unui viitor incert în ceea ce priveşte noua ordine a lumii.

Glasul sângelui îşi intitulează rebrenian, Stanomir Petrovici, capitolul 48 (dacă nu am greşit cumva numărătoarea şi dacă Autorul nu a schimbat ceva în Manuscrisul care-mi sugerează (în literatură: „a sugera este totul”) în acelaşi dictando de Turn Babel, acest empatic Cuvânt de însoţire) în care redescoperim mitul familiei din era globalizării, ce reuşeşte să rămână unită în spirit, în ciuda fatalităţilor impuse sângelui, de glasul iubirii şi al pământului natal. Cu tandreţea şi melancolia cehoviană din Livada cu vişini, sunt portretizate de naratorul (permanent dedublat) cele două fiice, Vera şi Celestine, ale (ne)fericitului Miroslav-Gheorghe, mândru şi încântat de talentele de invidiat ale acestor artiste vizuale, cu psihologii asemănătoare, deşi mamele lor sunt diferite: Celestine, mezina, studiază la Colegiul de Artă „George Apostu” din Bacău (parcă în clasa a VI a), iar Vera este una dintre pictoriţele cunoscute în Germania. Frica tatălui, Miroslav, dar şi a mamei, Silvia, este cea a oricărei familii din lume: posibilul efect negativ al internetului şi al reţelelor de socializare asupra Celestinei, efect ce poate merge până la „atrofierea şi limitarea capacităţilor funcţionale ale creierului uman”! Exagerarea face parte – se ştie - din retorica avocatului de excepţie Petrovici!

Meditaţiile confesive din cap. Gândurile unui om simplu sunt de fapt ale oricărui sud-est european ce s-a confruntat cu două regimuri totalitare, nazismul şi stalinismul, şi cu responsabilităţile libertăţii postcomuniste, dar şi ale creştinului ce a vizitat şi s-a recules în aproape toate mănăstirile/ monastirile României, de la Agapia, Voroneţ, Gura Humorului, Suceviţa, Putna, Dragomirna, Horezu, Tismana, Curtea de Argeş, Rohia, Cernica, Prislop etc., dar ale şi altor ţări creştine – îmi amintesc de Grecia. Includ în discursul critic, aceste amănunte aparent insignifiante din viaţa triunghiului isoscel Silvia-Stanomir-Celestine, spre a vă face o idee despre metafizica unei familii contemporane model, frumoase, dar ameninţată din interior. Duşmanul/ răul se află întâi în noi, apoi în afară!

Întâlnirea timişoreanului cu intelectualitatea Bacăului de azi – profund contaminată de bacovianism şi de un provincialism incurabil – înţeleg că l-a încântat pe Stanomir Petrovici, dacă am în vedere deschiderea acestuia spre Universităţile, revistele de cultură Ateneu, Plumb, 13 Plus etc., Uniunea Scriitorilor – Filiala din oraşul lui Bacovia, filarmonica oraşului, cenaclurile şi alte instituţii cu profil artistic şi cultural (v. Întâlniri de suflet). Dar pentru a-l înţelege cu adevărat pe (auto)exilatul Miroslav-Gheorghe trebuie să vedem ce este pentru el, „omul simplu, ce este omul sărman. Este cum se spune în povestea sa, este pulbere din stele adunată din timpuri imemoriale în cărbunele ascuns în străfundurile întunecate ale materiei de miez ardent ce dă energie pe timpul existenţei sale” (v. Povestea cărbunelui şi a cristalului). Cititorul va fi înţeles deja, că idealul renascentisto-creştin al autorului Saga sărmanilor este omul-cristal, „de-un clar pur, frumos ca diamantul”. Se poate ceva mai romantic şi mai dumnezeiesc!? Nu.

Dar ce facem cu beţia de putere ce naşte diabolic, corupţie, nedreptate şi dezbinare? În capitolul Între speranţă şi împliniri, Miroslav-Gheorghe, deşi este personaj actant în Puterea legii (dura lex, sed lex) constată că faimosul adagiu roman, ridicat la principiu de guvernământ – divide et impera – nu poate fi eradicat cu toate strădaniile celebrului DNA condus de nu mai puţin faimoasa Laura Codruţa Koveşi, sistematic carotată de eternul lider politic Tăriceanu, ce „acuză cârdăşia dintre Procurori şi Serviciul Secret”… Deocamdată cu acelaşi orgoliu şi modestie argheziană, Stanomir P. (v. Singurătate) va putea să reitereze urmaşilor săi, fiului Mircea din Sânnicolau Mare, Verei şi Celiei cunoscutele versuri testamentare: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”. De acest ideal sacru, nimic nu-l poate desprinde pe sisificul scriitor predestinat cu voinţa eternului sârb şi melancolia iremediabilă a moldoveanului!

Nici insinuarea în ritm de fluviu chinezesc, a evenimentelor naţionale şi internaţionale, nici sărăcia devenită boală cronică, specific românească, nici operaţia de cataractă şi alte ticăloase boli ce ne amintesc de Dumnezeu, nici invidia mioritică, nici agresivitatea cotidianului sau ivirea imprevizibilul „Brexit, nici „desfrâul singurătăţii”, nici obligaţiile cerute dictatorial de prieteni (v. De sărbători, Ziua de Crăciun, Petrecerea, Schimb de opinii), nici protecţia Oliviei, aleasa, după (sper să nu le fi încurcat cumva pe frumoasele Doamne!) Silvia, mama Celestinei, şi câştigătoarea din „războiul” cu Ina, la inima lui Miroslav. Este ştiut: „dacă iubire nu e, nimic nu e”! Nu trec la hermeneutica epilogului, decât după ce vă spun urarea Oliviei, adresată lui Miroslav: „Să dea Dumnezeu să fie bine!” Cea mai bună urare posibilă într-o lume în care timpul se scurge „sălbatic” şi naşte zădărnicia zădărniciilor… Nu mai vorbesc de resentimente!

În epilog, Gheorghe-Miroslav devine „românul absolut”! Trăieşte nostalgia copilăriei (unde eşti copilărie cu Sânnicolau Mare cu tot?!), ireversibilitatea timpului ce configurează imanenţa tragicului şi potenţează dorurile eminesciene inefabile, atracţia inexplicabilă pentru Evica – iubirea din adolescenţă, se visează cu frumoasa Ina (ca să înţelegem de ce s-a căsătorit la 19 ani!), prima soţie - în privinţa căsătoriilor, Stanomir concurează cu Tăriceanu, deşi nu-l simpatizează -, îl compătimeşte pe Mircea, fiul fără de noroc, se indignează în sinea lui de imposibilitatea întoarcerii timpului şi de faptul că idealul, oricare ar fi el: erotic, profesional, politic, divin, estetic etc., rămâne în veci neatins, recade în melancolia poetului, are un tardiv sentiment al vinovăţiei, acuză liberul arbitru, de soarta Familiei Petrovici, pe care o înveşniceşte în această carte atipică care configurează proustian durata inefabilă a Autorului, iar în cercul literaturii de frontieră, propune o perioadă de inimaginabilă expansiune şi înstăpânire a „prostiei ca valoare” (I. D. Sîrbu), a prostiei ca fundament, dar şi ca acoperiş al unei Românii aflate în pierdere ireversibilă de identitate, o epocă ce prefigurează un eşec care ar fi putut să nu se întâmple, dacă…

Meritul incontestabil al acestei cărţi de un eclectism narativ seducător – eclectismul vieţii şi al unei Istorii imprevizibile şi tragice – este că păstrează „lanţul istoriei” şi face imposibilă (între)ruperea memoriei, dar mai ales că reiterează, implicit, interogaţia din Apocalipsa după Ioan. Ce vom face când „Timpul nu va mai fi?” Rămâne absurd suspendată în acest roman (a)politic din cercul/ centrul literaturii de frontieră, insinuanta întrebare: dacă trecutul nostru e viitorul nostru, noi, cititorii, ce va fi necesar să facem? Să avem „nebunia de a gândi pe cont propriu”, mi-ar răspunde mirat, Gabriel Liiceanu. „Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială” este posibil aşa ceva într-o Românie Mare? Da! Îmi răspunde, într-un prelung şi eroic ecou, chiar în/ din Saga sărmanilor, Miroslav- Gheorghe Petrovici. Eu, Stanomir, sunt adevărul! În aceste condiţii, de ce cartea lui Petrovici nu ar putea sta pe acelaşi raft de bibliotecă cu Saga Romanovilor, cu Saga Dinastiei de Habsburg, cu Saga reginelor şi Saga favoritelor, cu Saga Dinastiei de Windsor sau Forsyte Saga etc.? Toate îşi propun să ofere cititorului de elită, portretizat în incipitul însemnărilor, o lume adevărată! Care adevăr?, ar întreba Pillat din Pont?!

15 februarie 2017, Bacău

Petre ISACHI

Alte carti de PETROVICI STANOMIR:
Alte carti din aceeasi categorie:

Pret: 45.00 40.50 lei (-10%)
In stoc

Pret: 27.50 lei
In stoc

Pret: 31.50 26.78 lei (-14%)
In stoc

Pret: 129.50 58.28 lei (-54%)
In stoc

Pret: 60.00 45.00 lei (-25%)
In stoc
Alte carti din promotia Catalog Octombrie
© 2019 LIBRARIE.NET SRL