Tac chitic. Îl las să vorbească. Între timp mă delectez privind cascadele, Niagarele de volume. Mă pomenesc că nu îl invidiez nicidecum, mă răsfăţ cu deliciul oferit de Veronica. Nebunia situaţiei stârnește în mine nebunia închipuirii că toate erau ca și ale mele, că omul era nebun sau că nu exista, căci era ca și cum chiar n-ar fi existat. Marea se calmase, stâncile nu mai erau înghiţite, valurile nu-și mai borau spuma din convulsiunile stomacului ei peste colţurile și ţurţurii negri.

Nu mai știu cum ajunsesem aici. Locul părea atât de ireal. Și venirea, și apropierea neașteptată de școală, cu perioada școlărească ce mă împresura magic dar și viclean. Așa era hainitatea realităţii doar. Crăpa fi erea în tine de implacabilă ce era realitatea.

Și unde mai puteam să fug? Ajunsesem la un capăt, nu era destul de clar? La capăt. Nu știu…, ăsta, Mișelescu, trăia, dar într-altă lume, mai densă decât a noastră….