Din punct de vedere politic în istoria României de la Unirea Principatelor şi până în prezent se pot contura clar patru perioade, aşa cum sunt ele tratate în cele patru părţi ale acestei lucrări, dar, din punct de vedere constituţional, le putem însuma pe ultimele trei într-una singură şi distinge numai două perioade, despărţite prin lovitura de Palat a lui Carol al II-lea din 10 Februarie 1938.
Dacă până la această dată, România, sub regimul Constituţiunii din 1 Iulie 1866, revizuită la 29 Martie 1923, a fost guvernată prin legi adoptate potrivit procedurii constituţionale, după această dată, Statul Român a fost şi este guvernat prin acte normative, emanate de la puterea executivă, uneori cu complicitatea unor parlamente docile. Această degradare a spiritului constituţional în societatea ro-mânească avea să culmineze prin suprimarea constituţiei legitime, prima dată la 30 Decembrie 1947, printr-un fals ordinar în acte ofi-ciale, când s-a impus drept lege constituţională un act al guvernului aclamat la un meeting de participanţii de ocazie, a doua oară la 13 Decembrie 1991, când s-a proclamat ca act fundamental, aclamat de oficialităţile prezente, un proiect de constituţie care nu parcursese întregul proces de legiferare.
Atâta vreme cât nu se recunoaşte ca lege fundamentală a Ro-mâniei Constituţiunea din 29 Martie 1923, aducându-i-se, bineînţeles, revizuirile de rigoare, Statul Român nu se poate pretinde Stat de Drept.

Pe copertă, Palatul Adunării Naţionale, în care au fost adoptate Constituţiile României.

Habent sua fata libelli