Lepădătorii de Hristos care s-au pocăit sunt
mucenici autentici, şi Biserica îi cinsteşte, fiindcă,
după cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul: „Să se
lepede cineva de Hristos nu este atât de grav, cât să
rămână în această lepădare... Iar mucenicia nu înseamnă
doar iertare de păcate, ci şi sfinţenie, slavăşi cinstire cerească. De aceea credincioşii se închină
la moaştele mucenicilor, socotindu-le sfinte”.
Noii mucenici sunt cei umiliţi, cei omorâţi,
„care strălucesc ca soarele în noaptea sclaviei, ca
nişte ancore statornice pe vreme de furtună”, şi
după cum menţionează I. Anastasiou: „Biserica şi
credinţa noastră nu au legătură cu autoritatea şi puterea
şi nu le cunosc. Se întâmplă contrariul. Se sprijină
pe cei săraci, pe cei chinuiţi, pe cei smeriţi, pe
cei omorâţi, pe cei care par să fi fost biruiţi. Moaşte
ale mucenicilor sunt puse în piciorul Sfintei Mese.
Întreaga Biserică se întemeiază pe cei smeriţi, pe cei
ucişi pe nedrept. De altfel, pe ce altceva să se sprijine,
de vreme ce-L avem ca Stăpân şi Mântuitor al
nostru pe Fiul lui Dumnezeu, pe care oamenii din
vremea Sa L-au răstignit ca pe un nelegiuit? Aceste
lucruri simple nu le-am înţeles, şi de aceea unii cred
că şi în Biserică vor primi autoritate şi putere”.