Ioan Mija are, fără îndoială, ca şi mulţi alţii, nostalgia întoarcerilor virtuale, spre anii frumoşi şi tineri ai fiecărui început, de elanuri şi vise; când nu există „nu se poate”, ci doar „nu se poate... încă”.
Chiar şi dificultăţile de odinioară par astăzi mici şi necesare încercări. Important este însă rezultatul, nu cum ai parcurs drumul până la el – pare să ne sugereze autorul. El ne prezintă cu fior liric şi cu tremur emoţional secvenţe din istoria unor ani şi unei generaţii, prin prisma formării şi devenirii profesionale. O evaluare necesară şi cu multe valenţe practice.
Trec peste meritele incontestabile ale autorului de a scrie frumos, cursiv, direct şi interesant despre orice, ca un expe-rimentat gazetar şi formator de opinie. Orice cititor îşi poate da seama de asta. Însă nu pot să nu remarc alte valenţe şi calitatea mărturisirii, în ansamblu.
În tuşe fine, ca într-o gravură de epocă, Ioan Mija ne pre-zintă o frescă sugestivă a ultimelor decenii ale veacului XX, chiar dacă în mod asumat autorul este personaj principal. O lume întreagă poate fi percepută printre rânduri, implicit sau explicit. Amintirile din anii frumoşi şi tineri au parfumul suav al pierderilor ireparabile. O ironie bine temperată vine să pună tuşe groase sau subţiri unor realităţi din societatea românească. O poezie a trăirilor de odinioară răzbate cu farmec printre rân-duri, rod al unor neîmpliniri refulate. Metafora şi alte figuri de stil împlinesc un univers de gânduri şi trăiri la care ne putem reîntoarce azi doar virtual.
Cert este că, pe frontul mediatic, Ioan Mija a luptat cu arma cuvântului, iar mărturia lui este elocventă şi necesară.