„Fernando Trías de Bes s-a născut la Barcelona, în 1967. A publicat până în prezent Cerneala, Norocul, Vânzătorul de timp, Cartea neagră a întreprinzătorului, Omul care şi-a schimbat casa pe o lalea, Miliarde de scoici, Relatări absurde, Cuvinte sub apa mării şi Povestea care mă descrie.

In căutarea sunetului perfect, celest, magic și etern, cel mai înzestrat copil, cel mai crud amant, cel mai mare tenor.
Și cel mai cumplit blestem.

De la Parfumul lui Süskind la Colecționarul lui Trías de Bes, thriller și mister, elixir şi antidot, eros şi thanatos.

„Pasiune şi răni, da, aşa stătea scris. Era sacrificiul meu, dovada iubirii, a celei mai mari iubiri, a unei iubiri mai autentice decât cea eternă, fiindcă era dorinţă omenească, adevărata iubire, unica, iubirea finită şi limitată care se naşte în sufletele tuturor bărbaţilor şi femeilor din lumea aceasta, acea iubire ce poate fi imaginată, dar nu descrisă, acea iubire pentru care nu există nici acord posibil, nici melodie care s-o evoce.“ - FERNANDO TRíAS DE BES

Incă din copilărie, Ludwig Schmitt avea uimitoarea capacitate de a capta sunetele din natură şi a le înregistra în memorie. Dar la un moment dat a descoperit că din colecţia sa lipsea unul: „frecvenţa unică, cea mai dorită, sunetul perfect, celest, magic, etern“. în căutarea acestuia, va constata că poate reproduce cu uimitoare exactitate sonorităţile pe care le tezauriza, devenind cel mai mare tenor al Germaniei. însă darul acesta i-a adus cu sine un blestem.

„Trupul meu găzduia acum sunetul sunetelor, ca un druid ce tezaurizează o licoare magică. Elixirul meu nu era unul oarecare, nu era sunetul duioşiei, al blândeţii sau al compasiunii. Era sunetul iubirii, al iubirii eterne, al iubirii supranaturale, al iubirii infinite, al iubirii cu toate literele ei, cea interzisă bărbaţilor şi femeilor din lumea aceasta, o sonoritate atât de perfectă încât toate celelalte deveneau inutile.
[…]
In acel punct orb, acel punct în care ochii şi mintea se înnourează, stăpâniţi de neant şi de o întreagă lume, m-am simţit interpretând o arie perfectă, o partitură necunoscută, inedită, fără note, dar plină de sunete eterne. Muzica răbufnise în mine. Sunetul iubirii părea să-mi ţâşnească prin fiecare por, inundând totul. Ce senzaţie ciudată! Râsul alternând cu plânsul, minciuna deghizată în adevăr, două extreme aflate într-un punct central şi perfect, poli ce se atrag şi se resping în acelaşi timp.
– Te iubesc! am suspinat.
[…]
Iubirea eternă a cântat şi ea pentru mine. Stăpâna mea combina sunetele într-o formă de neşters, chiar dacă lipsită de umanitate, de pulsiunea bărbatului pasionat şi pămân­tean. Iar cântul meu devenea perfect, imposibil de depăşit tehnic, dar fără căldura sufletelor muritoare. Iubirea eternă era rece ca gheaţa. Nu mai cântam din inimă, gingăşia nu mai dădea viaţă sunetelor. Vocea mea îşi pierduse expresia umană. Şi doar eu percepeam schimbarea. Pentru maeştrii mei, ea continua să fie unică. însă eu ştiam că nu sufletul meu cânta. Cânta un zeu arogant şi nemilos, cânta amorul etern, un amor fără obiect, un amor fără suport şi, în consecinţă, un amor vid.“ - FERNANDO TRíAS DE BES