Răul ascuns este cel mai cunoscut roman al scriitorului italian Giuseppe Berto. Imediat după publicare, a beneficiat de o călduroasă primire atât din partea publicului, italian şi străin, cât şi a criticii, fiind distins cu două dintre cele mai prestigioase premii literare italiene: Viareggio şi Campiello. Răul ascuns a fost ecranizat în 1990 de regizorul Mario Monicelli.

Răul ascuns reconstituie cu luciditate şi umor cura psihanalitică menită să-l vindece pe autorul-protagonist de depresie. Totodată însă, Giuseppe Berto ne propune o originală şi răscolitoare radiografie a suferinţei ca atare, precum şi o pasionantă readucere la viaţă a Italiei din secolul de curând încheiat, cu neîmplinirile şi frustrările societăţii ei în tranziţie.

„Răul ascuns este şi nu este un roman. Ca roman este povestea unui semiintelectual de provincie care vine la Roma visând să scrie o capodoperă şi care sfârşeşte trăind la marginea lumii cinematografului, printre cafenelele din Via Veneto şi cele din Piazza del Popolo, plin de invidie faţă de cei care au noroc. Moartea tatălui şi nişte incredibile greşeli medicale îl duc la nevroză. Cu toate astea, se însoară, are o fată, continuă de bine, de rău să lucreze scriind scenarii cinematografice, pierdut şi ridicol şi tot mai bolnav. în cele din urmă recurge la un psihanalist care scoate la lumină adevărata cauză a nevrozei: cenzura prea drastică a unui Supraeu rigid şi pletoric. Tratându-se cu asiduitate reuşeşte să se vindece, dar odată vindecat descoperă că nevasta îl trădează de ani buni. E o lovitură înspăimântătoare care riscă să-l dea peste cap. Totuşi durerea rămâne durere fără să se transforme în angoasă. Este dovada vindecării lui de nevroză. Insă nu reuşeşte să accepte răul care i s-a făcut, aşa că se retrage într-un loc solitar ca un anahoret, refuzând societatea şi familia, gândindu-se tot mai mult la tatăl său şi până la urmă identificându-se cu el în acceptarea morţii." (Giuseppe BERTO)

„Drama lui Berto, şi deci miezul poeticii sale – cum spune –, e esenţială: viaţa este o încercare disperată de a combate «răul universal», cum îl numea el, o încercare disperată fiindcă e sortită eşecului, dar în acelaşi timp necesară. Omul nu e niciodată învingător, acţiunea lui e compromisă de însăşi natura sa, şi totuşi trebuie să se opună în continuare, e tot ce are mai bun de făcut." (Cesare de Michelis, Corriere della sera)