Librarie.Net foloseste cookies. Continuarea navigării presupune acordul dumneavoastră conform termenilor și condițiilor
Tel: 0351.139.915 ∣ CONT CLIENTCONTACTINFO

Istoria tradarii la romani (2 volume)

Cod produs: 150316
Autor(i): Mircea Balan
Editura: Eurostampa
Colectia: Bibliotheca Historia
Anul aparitiei: 2010
Nr. pagini: 800 pagini
Categorii: Beletristica, Biografii / Memorialistica, Carti
Pret:  49.50 lei
Disponibilitate: in stoc furnizor
Livrare estimativă: 10 zile

» modalitati transport
» info disponibilitate si retur
» formular contact
Una din lozincile istoriografilor/ideologilor comunişti era că "cine stăpâneşte trecutul va stăpâni şi viitorul"(termenul a stăpâni indică foarte sugestiv nivelul "înalt" al democraţiei şi libertăţilor comuniste, n.a.). Nici un observator atent nu poate să nu ajungă la concluzia că istoria noastră a constituit principalul cap de pod în îngenuncherea românilor, un popor nesupus, mereu cârtitor, călăuzindu-se mai mult după propriul interes decât după lege şi ordine, tradiţionalist şi conservator, greu de educat şi de instruit, dar cu atât mai uşor de manipulat din cauza rămăşiţelor mentale gentilice. Cu toate că a avut vecini mai mult ori mai puţin ostili, răul şi l-a făcut/şi-l face mai întotdeauna singur. (Petru Tomegea, www.şcoala1.assist.ro)

De trăsăturile acestea de caracter au profitat cu vârf şi îndesat imperiile din jur, mai cu seamă noua putere născută la Răsărit după 1917, de astă dată în mod grosier, de-a dreptul frustrant, prin adevăraţi "cai troieni" năimiţi de bolşevici: Mihai Bujor, C. Stere, C. Dobrogeanu-Gherea, M. Roller, Ana Pauker, Bodnarenko şi atâţia alţi tovarăşi de drum politruci/apparatchiki infiltraţi/plătiţi (unii spun că din Tezaur, n.a.), mulţi încă activi, pentru a veşteji tocmai cel mai puternic şi sănătos curent al vremii de până la l918 conform căruia puterea poate fi generată doar de unire, temeiul înfăptuirii singurei patrii pe care au avut-o vreodată Românii (1918 - 1940); se pare că principala grijă, singura teamă "de la origini până în prezent" ale imperiului de la est, ale celui otoman, ale celui habsburgic şi ale altora au fost ca nu cumva Românii să aibă o patrie unică, adevărată şi puternică unde să trăiască pentru vecie "într-un cuget şi o simţire". După mulţi, chiar dintre compatrioţi, nici nu ar merita-o, nefiind încă maturizată conştiinţa unităţii de neam şi de ţară; cu toate că a început un nou mileniu, cel de-al treilea, acesta îi găseşte din nou dezbinaţi, dezarticulaţi, pe acelaşi drum al transformărilor şi al "tranziţiei", fără un proiect clar şi asumat, ca dovadă a lipsei unui suport popular datorat conştientizării şi asumării răspunderii.
Aşadar de-a lungul timpului Românii, ca şi strămoşii lor de altfel, sunt percepuţi de alţii ca o ameninţare�
Lucrarea care a stârnit gândurile de faţă aparţine lui Mircea Bălan şi are un titlu amar-ironic "Istoria trădării la români" de la origini până la Mihai Viteazul, primul volum, şi de la Mihai Viteazul până astăzi, cel de-al doilea. Apărută în 2002 la Timişoara în editura Eurostampa, în condiţii grafice excelente dar cu ortografie şi tehnoredactare execrabile, nu a stârnit emulaţia aşteptată, poate şi din această cauză. Desigur, conaţionalii s-au tot plictisit citind atâtea istorii, de la cele de culise până la cele academice, de la cele referitoare la organizaţii secrete, oculte, adevărată fobie la noi, la administraţie, şcoală, bucătărie, până la monografia ultimului cătun. Dar să localizeze strict la români trădarea nu s-ar fi aşteptat nimeni, cu atât mai mult cu cât, slavă Domnului! au avut parte de ea şi alţii, iar materia învăţată de toţi la şcoală nu prea face referiri, ba din contra, la asemenea incidente/accidente. Noi ştiam că strămoşii noştri şi-au apărat glia cu eroism, n-au râvnit niciodată la ce nu le aparţinea, iar de la Burebista la Iliescu este doar o evoluţie "pozitivă" (pleonasmul nu ne aparţine, n.a.), românii moştenind de la daci şi de la romani, de la Decebal şi Traian cele mai alese virtuţi, astfel că după atâţia tătuci şi tot atâtea progrese - am rămas în urmă, în sfârşit, cu mai bine de jumătate de veac faţă de ţările civilizate (scuzaţi ironia! n. a.), ba chiar şi faţă de compătimita Albanie, cu vreo câteva zeci bune de dolari la venitul mediu pe cap de locuitor.
Din Istoria lui Mircea Bălan dispar aproape cu totul legendele şi poemele eroice prin care autorii, mai cu seamă ai manualelor şcolare, dar şi ai altor lucrări de specialitate, aduc imnuri, ode şi elogii nemăsurate înaintaşilor, citează copios tradiţii, balade şi legende, fără nici un fel de discernământ, de ochi critic, poate cu speranţa că ceva tot se va răsfrânge până la urmă şi asupra lor, încât nu trebuie să mire pe nimeni că specialiştii străini nu prea le iau în seamă (a se vedea cazul ultimului tratat academic de istorie, n. a.).

Nimănui nu i-a trecut prin cap, fireşte, că ceea ce scriu istoricii, sau măcar unii dintre ei, n-ar fi adevărat. însă şocul este copleşitor când afli că, pe lângă cele arhicunoscute, istoria noastră este, în fond, un lung şir de trădări, defecţiuni pe câmpul de luptă care de care mai odioase şi mai neruşinate, mai lipsite de onoare şi de dragoste de ţară, (ultima trăsătură ulcerându-ne existenţa, n. a.), tratate şi înţelegeri încălcate, nu numai de către români, dorinţa de a obţine puterea şi de a o menţine cu orice preţ etc. Eroi dintre cei mai merituoşi, domnitori cu dragoste de ţară, personaje ilustre implicate în propăşirea neamului binemerită de la urmaşi respect şi recunoştinţă, însă imaginea lor nu se poate să nu fie amestecată şi într-o faptă necugetată, degradantă, de la regicid la înlăturarea mişelească a adversarului, chiar dacă acesta era soţ/soţie, fiu/fiică, tată/mamă, rudă ori nu, fără excepţie, mai ales dacă e vorba de putere politică. Despre o judecată dreaptă nici nu poate fi vorba, asemenea "fineţuri" europene născându-se cu adevărat de abia după Cuza. Nicăieri în lume, în afară de Asia poate, popoarele nu şi-au ucis ori alungat cu mai multă poftă conducătorii, de la Burebista până la Ceauşescu. Nicăieri în lume mârşăvia nu ajunge în sfere atât de înalte ca în spaţiul carpato-danubiano-pontic: hiclenirea şi hainirea sfetnicilor, deseori chiar a domnilor, soţii de voievozi, şi nu numai, dispărute pentru a face loc altora, drept este că nici ele nu s-au lăsat "mai prejos", (vezi soţiile Movileştilor, n. a.), surori şi fraţi care se omoară pentru tron/moştenire/avere sau îşi trimit copiii cu bună ştiinţă la moarte, şi nu este vorba de Brâncoveanu aici, uriaşe sume de bani publici dosite şi rămase în buzunare proprii; în lipsa curajului, pârâciuni la toate "porţile", fel de fel de "făcături" pe care istoria nu le mai poate descâlci în vecii vecilor: asasinarea lui Mihai şi Tudor, se pare, caz unic, cu acordul generalilor proprii, pierderea unor teritorii moştenite de la strămoşi fără a se trage măcar un foc de armă, teritorii locuite de fraţii noştri, armistiţiul cu sovieticii urmat de ocuparea militară abuzivă, fără război, a arealului naţional, revoluţia� etc. Dar parcă nimic nu doare mai mult decât trădarea lui Decebal de către apropiaţi, războirea lui Ştefan cu Ţepeş şi cu Iancu de Hunedoara, binefăcătorii săi, atacarea lui Matei Basarab de către Vasile Lupu. Sau ruşinarea Doamnei Movilă de către turci fără ca măcar un paloş moldovean să iasă din teacă. Ori permanenta gâlceavă a celor din frunte� Şi lista ar putea continua nesimţit de mult, încât, asemeni cărturarilor poporanişti, nu poţi să nu te întorci cu faţa spre ţăranul nostru de pretutindeni şi dintotdeauna, indiferent de naţie şi religie, pentru a-i aduce, cu evlavie, un prinos de recunoştinţă fiindcă, neştiut de nimeni, a zidit cu plugul şi cu turma, singurele arme cu care se cuceresc / stăpânesc teritorii, o ţară şi un neam în care să ni se odihnească ciolanele şi sufletele.
Oricine s-ar întreba de ce manualele, cursurile şi chiar lucrările academice ocolesc cele mai multe dintre asemenea evenimente, omiţând prezentarea completă, corectă, clară, categorică a greşelilor, a gafelor, a păcatelor noastre. Probabil că prof. francez Jacques Julliard are dreptate afirmând că noi, Românii, continuăm să suferim din cauza incapacităţii de a ne privi trecutul în faţă (apud "22", Nr. 725), o acuză gravă, trecută neobservată, dar din fericire valabilă doar pentru "rinocerii" şi "dinozaurii" epocii de aur, aflaţi, bineînţeles, în aceleaşi posturi, cei ce se opun cu îndărătnicie publicării în totalitate a documentelor istorice relevante, mai ales recente, şi chiar a operelor integrale ale înaintaşilor, cazul cel mai elocvent fiind acela al poetului naţional. Mentalitate deficitară, păguboasă, privând de adevăr, care, se ştie, este temeiul libertăţii, generaţii întregi. Din cât se cunoaşte, a omite e sinonim cu a minţi şi nimeni nu poate folosi, fără grave consecinţe în timp, minciuna în educaţie. Oricine percepe aici un semn al neputinţei de a recunoaşte bărbăteşte nişte păcate, de care, mai devreme sau mai târziu, fiecare cetăţean se va lovi, căci lipsa unei judecăţi drepte şi cinstite cu noi înşine ne-a afectat şi ne afectează ca un blestem. Spovedania este un însemn al puterii şi o garanţie a îndreptării, iar ascunderea, tăinuirea celor vădite, stigmat al slăbiciunii.
Istoricul Bălan, asemeni lui Lucian Boia şi altora, pare să nu ierte nimic, punând în discuţie tot ce îi oferă izvoarele cercetate, corelând documente şi păreri, încercând să prefigureze un sens, o noimă atâtor şovăieli, întoarceri şi răstălmăciri. Uneori găseşte explicaţii, cauze, motivaţii de unul singur, alteori citează istorici, oameni politici, filosofi, sociologi, scriitori realişti care au răscolit, au răsucit în inima noastră adevăruri dureroase, dacă nu tragice, cu speranţa ascunsă că se poate învăţa ceva măcar acum, când, orice s-ar spune, Românii au scăpat, dragă Doamne, la libertate.
Dacă ar fi să se evidenţieze în ordinea importanţei şi a ocurenţei punctele slabe ale parcursului nostru prin "vremi", dintre toate pare să se detaşeze inapetenţa conducătorilor români pentru carte şi pentru învăţătură, fiindcă de la Burebista până la Cuza şcolile noastre, dinafara celor confesionale, au fost de-a dreptul inexistente, insignifiante în comparaţie cu ţările în clubul cărora vrem să fim primiţi. Astfel, în timp ce în spaţiul dunărean dăinuia barbaria, Irlanda avea şcoli academice în care învăţa viitoarea elită a Europei (secolul al VI-lea, n. a.), cu mult mai devreme de apariţia primelor "ţări" româneşti, la sfârşitul primului mileniu, scoţienii au şcoli de rang universitar, iar înainte cu două veacuri ca Muşatinii şi Basarabii să-şi căsăpescă fraţii concurenţi la domnie, englezii învăţau deja la Oxford (1133) iar francezii la Sorbona (1257). De la origini până în prezent, nici unui conducător nu i-a dat prin cap că rămânerea noastră în urmă are o singură cauză şi un singur leac - învăţătura temeinică. Dacă nu ar fi existat universităţile lui Cuza şi reformele lui Spiru Haret asociate unei generaţii de intelectuali devotaţi, sacrificaţi apoi (cu cinismul de rigoare al Anei Pauker: "vinovat, nevinovat / canalul treb[ui]e terminat", n. a.) asemeni mucenicilor în temniţele comuniste, ţara, poporul şi limba română ar fi dispărut pentru vecie. în timp ce marile culturi europene îşi modernizează şcolile, doctrina şi legislaţia referitoare la instrucţie şi educaţie, (vezi cazul recent al Primului Ministru englez care şi-a asumat răspunderea în Cameră, fiind la un pas de a-şi pierde mandatul, n. a.), în România nu există preocupare mai înaltă decât îndobitocirea / îmbrobodirea (a se citi fraierirea) electoratului şi câştigarea puterii politice. De dotare ori logistică instrucţională nici nu poate fi vorba, neavând termeni de comparaţie. Amartya Sen, premiul Nobel în l998, susţinea cu argumente de bun simţ că libertatea şi supremaţia unei naţiuni sunt date de către învăţământ şi sănătate, însă când au fost acuzaţi în media de iresponsabilitate şi de lipsă de patriotism, politicienii noştri au sărit ca arşi. Doar atât. Fără nici o consecinţă.
Cele mai multe dintre tarele noastre ar putea fi eradicate printr-o acţiune curajoasă şi responsabilă a puterii politice, a societăţii, a şcolii şi a mass-media, renunţându-se la orgolii şi temeri nejustificate în publicarea tuturor actelor istorice, fără a se ocoli paginile "negre" ale evoluţiei noastre în toate domeniile; adevărul să fie spus până la capăt în aşa fel ca diavolul să nu se mai poată ascunde în detalii. Astfel, ar putea fi restaurate încrederea în Aproapele nostru, corectitudinea, cinstea, demnitatea, respectul faţă de cuvântul dat etc., ar putea fi reconstruite raporturile cu proprietatea, violată / spoliată de când lumea pe meleagurile noastre (şi domnitorii noştri confiscau averile cu o poftă demnă de altceva, n, a.), ar putea fi resuscitate dorinţa / voinţa / lupta pentru libertate şi demnitate, toate s-ar putea obţine prin învăţământ şi cultură, prin şcoală, diminuând informaţia inutilă în favoarea educaţiei, evident, nu numai a elevilor.
Majoritatea faptelor urâte ale istoriei noastre se datorează lipsei unui cod de legi simple, clare şi acceptate / aplicate. Astfel ar fi putut fi salvate vieţile nenumăraţilor pretendenţi la succesiune, a stolnicului Cantacuzino, eminent istoric dar şi maestru al sforăriilor politice, a lui Miron Costin, cronicarul, ale atâtor personalităţi dispărute năprasnic în conflictele şi rivalităţile vremurilor de restrişte. Contrar celor susţinute de mai marii eclesiastici ortodocşi, cele zece porunci au prins destul de greu la Români, iar legile şi respectul pentru ele încă trenează. Vina este căutată întotdeauna la alţii, iar cei puternici se ascund în spatele privilegiilor. Neavând vreodată un cod cavaleresc al onoarei şi al demnităţii, mulţi dintre noi şi-au pierdut respectul pentru valoarea morală, devenind fervenţi delatori sau îmbogăţindu-se peste noapte pe spinarea săracului şi a văduvei. Vina nu este numai a lor, ci şi a sistemului care a creat asemenea orori / erori umane.
Pe care Istoria ar dori să nu le mai vadă repetate.
Alte carti de MIRCEA BALAN:

Pret: 29.50 lei
1 in stoc!

Pret: 16.00 lei
Alte carti din colectia BIBLIOTHECA HISTORIA:
Alte carti de la EUROSTAMPA:
© 2019 LIBRARIE.NET SRL