...dacă ar fi să ne luăm după cele spuse de G. Călinescu în Istoria... sa: „Năzuinţa cea mare a lui E. Lovinescu a fost de a scrie nuvelă şi roman”. Doar că această frază, în parte adevărată, nu ne poate satisface în prea mare măsură; şi aceasta pentru că ea nu ne dă o justificare destul de convingătoare a lui Lovinescu romancierul.
Pentru a-l înţelege ca atare, va trebui să facem câteva sumare observaţii cu privire la dimensiunile prozei literare pe care a scris-o. Până în 1927, în afară de Nuvele florentine (1907), Scenete şi fantezii (1911) sau Crinul (1912), Lovinescu pare să fi fost preocupat de un nucleu în jurul căruia se adună următoarele romane: Aripa morţii (1913), republicat ulterior sub titlul Comedia dragostei, apoi Lulu (1920), pentru ca în 1927 să topească la un loc Comedia dragostei şi Lulu sub titlul Viaţa dublă. Este poate scrierea cea mai slabă pe care a produs-o vreodată.
În jurul anilor ’30 apar romanele ciclului Bizu: Bizu (1932), Firu’n patru (1933), Diana (1936), Mili (1936), Acord final (1938–1939). În pauza dintre Firu’n patru şi Diana apar Mite (1934) şi Bălăuca (1935), în acelaşi ritm de un roman pe an.

Marian Papahagi

Acord final este adevăratul început al efortului lui Lovinescu de a-şi sincroniza proza cu propriile sale idei critice, întâi prin grija de a se sustrage tradiţiei literaturii moldoveneşti, pusă sub semnul fatalismului mioritic, şi, în al doilea rând, prin tentativa de a depăşi „lipsa de reacţiune” faţă de evenimente prin fresca socială şi, mai târziu, prin vasta construcţie epică, alcătuită din „elementele reale ale vieţii sociale româneşti”.

Aurel Sasu