Fără nuvelele lui Gib I. Mihăescu şi fără acest roman viaţa oraşuiui de provincie s-ar fi înfăţişat mai palid artisticeşte şi cu mari lacune. [...]

A vrut autorul să construiască în Braţul Andromedei o an­titeză, cu toate riscurile simplificatoare pe care le comportă o astfel de întreprindere, între mediul parvenitismului politic şi lumea de sensibilitate şi poezie, singura în care se simte bine iubitorul de stele Andrei Lazăr? Fără îndoială că da, dar se va ţine departe de soluţia semănătoristă a inadaptabilului care re­fuză, din scrupul moral, „acomodarea^” şi se prăbuşeşte. Ina­daptabilitatea lui Andrei Lazăr nu trebuie căutată în afara lui, în mediul exterior pe care nu-l cunoaşte nici ca bun nici ca rău, fiind complet străin de el, ci în el însuşi. G. Călinescu va vorbi de „drama bărbatului^”, indicându-l pe Andrei Lazăr ca pe un înfrânt erotic. Personalul trăieşte aşadar o dramă profund individuală. Într-un fel Braţul Andromedei este romanul ti­midităţii — şi nu putem indica multe scrieri asemănătoare în literatura română — situându-se, în consecinţă, dincolo de pro­blema socială a adaptării la un mediu dat, deşi acest mediu are în carte o prezenţă concretă copleşitoare. Aici este nota nouă pe care o aduce Gib I. Mihăescu în elaborarea unei teme atât de frecvente în literatura noastră, timp îndelungat preocupată de procesul de orăşenizare a societăţii româneşti, care a fost brusc şi de aceea dificil, cu cunoscutul divorţ dintre individ şi mediu.