Încă de la începutul domniei, principele Carol a considerat că trasarea jaloanelor principale ale politicii externe ale noii sale patrii este atributul lui, beneficiind în acest scop de legăturile de rudenie cu monarhii din casele domnitoare ale Europei, de experienţa oamenilor politici care îl înconjurau, şi, nu în ultimul rând, de sprijinul pe care îl putea primi din partea ţării mame. Acest atribut îi era rezervat şi prin Constituţia din 1866.

Conform articolului 93, Suveranul putea încheia tratate, sub rezerva aprobării din partea legislativului. Accesând acest aspect al politicii externe a României, monarhul va iniţia o corespondenţă, activă şi densă, cu reprezentanţii diplomatici români, numiţi şi miniştrii regelui, care îl vor informa, prompt şi obiectiv, asupra celor mai importante probleme din ţările în care erau acreditaţi.

O altă cale uzitată de Carol, prin care vroia să se informeze direct despre atitudinea marilor puteri faţă de statutul internaţional al României, a fost iniţierea unor vizite protocolare.

Prin călătoria, iniţial, în Crimeea la reşedinţa ţarilor, apoi în Occident şi, în final, în Austro-Ungaria, domnitorul dorea să sondeze poziţia puterilor garante asupra unei politici externe, mai ample, a ţării.

Un prim proiect a vizat găsirea şi perfectarea unor relaţii cu Marile Puteri care să îi permită, în...