Deşi, după cum foarte bine scria Mircea Cărtărescu în prefaţă, volumul se prezintă ca un bric-à-brac, asta nu înseamnă neapărat ceva rău. Din contra, aş zice, e o gălăgioasă adunare de versuri, ce reușește totuși să nu fie deloc supărătoare. E mai degrabă veselă, inconstantă, ca o lume mică ce virează uneori dureros spre tragic. Am mai scris asta şi despre primul volum, Cod galben cu peştişori roşii: Radu Bata pare să exceleze în domeniul mereu schimbător și deloc ușor al tragi-comicului. După versuri ca: „tu eşti floarea mea din vis/ cu petale în abis// nouraşul cel viteaz/ ce mă duce în extaz// eu sunt doar căluţul breaz/ ce se crede un cais” (autoportret cu tine în oglindă) sau „amorul e un lucru foarte mare/care se declină/la infinit/ şi se conjugă/ la ispitit” (dragostea e o dambla/ care dă în dumneata), dai peste o mărturisire plină de emoţie despre exilul voit: „mi-am părăsit ţara/ ca un suflet/ care-şi părăseşte/ corpul/ şi rătăceşte în eter/ sperând/ să mai poată locui/ în altul//eu/ de rătăcit/am rătăcit/ prin câmpiile elizeene/ dar/ n-am mai găsit/un corp/ de trăit” (dacă nu ar fi/ nu s-ar povesti).