Antropologia culturală a lăsat, între multe alte lecții, noii specii de om, una care arată că, pentru evoluție, alteritatea a reprezentat dintotdeauna o etapă dificilă și, de cele mai multe ori, încă de la început, ratată. După cum manifestarea religioasă a fost și rămâne, în ciuda detaliilor legate de rit, similară la popoare îndepărtate și cu diferențe frapante în nivelul social sau tehnologic, diferența nu a făcut decât să mascheze similitudinile existente, imposibil de observat din pricina blocajelor culturale. Acesta este și motivul pentru care am ales să aplicăm una dintre cele mai palpitante ipoteze ale psihanalizei pentru a uni spații culturale diferite, prin intermediul unor opere literare în care arhetipurile au dictat direcții tematice similare, așa cum reflexele psihicului au răspuns în fața unor stimuli asemănători. E ca și cum am spune că, dincolo de cele două pulsiuni, ale vieții și ale morții, identificate cu Eros și Thanatos, omul nu poate exista, animat de nimic sau de o a treia pulsiune pasivă, care-l plasează în postura unei creaturi neimplicate, fără pasiuni sau instincte. În relație cu tipologiile umane și psihologice propuse de marii scriitori ai literaturii universale, putem accepta existența celei de-a treia pulsiuni, discutate de Friedrich Nietzsche, care se integrează marii categorii guvernate de Thanatos, adică pulsiunea puterii sau voința de putere.