„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară ÅŸi mă simÅ£eam esenÅ£ial vulnerabil, deÅŸi mă ÅŸtiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care ÅŸi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.
Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.
Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.×…“ (Matei CÄ‚LINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în Å£ară după un lung sau mai puÅ£in lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?
Pentru a fi pe deplin înÅ£eleÅŸi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim ÅŸi să încercăm să înÅ£elegem întâmplările circumnavigaÅ£iei noastre, înainte de prima sosire la Itaca ÅŸi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înÅ£eles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)