Romanul Viaţa la ţară a fost publicat în revista „Convorbiri literare“, nr. 3-8 din 1894 şi 1-5 din 1895, iar în volum, în 1898. Elaborat ca roman de sine stătător, a fost subsumat ulterior primu­lui ciclu romanesc din literatura română, Istoria Comăneştenilor, respectiv Romanul Comăneştenilor, drept cap de serie. Există în substanţa operei reminiscenţe autobiografice şi o ideologie socială pre-sămănătoristă, nutrindu-se din Eminescu, referitoare la ele­men­tele pozitive ale naţiunii şi la „pătura superpusă“. Romanul vine să ilustreze, de asemenea, programul literar al autorului, postulând inspiraţia scriitorilor din viaţa „claselor de sus“. în Viaţa la ţară, ca şi în alte romane ale ciclului, este detectabilă influenţa lui Tolstoi, căruia Duiliu Zamfirescu îi consacrase un studiu. Romanul tip frescă socială, centrat pe problema pământului, a ţărănimii, este manifest încă din unul dintre titlurile interme­diare, Pe arătură. Dramaticele conflicte sociale din lumea satului românesc real sunt văzute de romancier prin lentila oferită de percepţia câtorva familii boiereşti, viziune care transformă discursul antagonic într-o „icoană“ a vieţii câmpeneşti. Structura dramatică este estompată de „poem“ şi, astfel, Viaţa la ţară devine mai mult un roman de dragoste decât unul social. Cele două aspecte se îmbină însă armonios. Autorul postulează că salvarea de la disoluţie a rânduielilor patriarhale, proces care este cauzat de invazia elementului capitalist, stă într-o alianţă a „claselor pozitive“, boierimea legată de pământ şi ţărănimea. Paradoxal, Saşa, stăpâna de la Comăneşti, recunoaşte şi explică ostilitatea ţăranului faţă de boier: „Cauzele sunt mai multe. Mai întâi modul cum a fost tratat ţăranul până acuma; toţi din toate părţile l-au mâncat şi l-au înşelat cât au putut... Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor...“ De asemenea, nu trece neconsemnat faptul că boierul de viţă veche Dinu Murguleţ este dator arendaşului Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu. Totuşi, nici în acest plan „romanul nu lasă impresia de neverosimil, fie şi pentru că este cronica unei societăţi aflate într-o aparentă stabilitate, a unui timp care mai are răbdare“ (Paul Cornea). Substanţa epică este destul de săracă. Eroii centrali, membri ai familiilor boiereşti, stabilesc locul predilect al acţiunii: conacul. Romanul începe chiar prin descrierea curţii boierului Dinu Murguleţ de la Ciulniţei, localitate din marginea Bărăganului. Conacul, situat undeva deasupra câmpiei, este un fel de simbol al autorităţii boierului, care este bogat şi puternic prin „grila de lec­tură a statutului social“: „Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de claponi, cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţi ce umblă a treabă de colo până colo“. în roman mai apar alte trei conace: al lui Matei Damian, nepotul lui Murguleţ, al familiei Comăneşteanu şi cel de la Balta, al proaspătului boier Tănase Scatiu. Conacul de la Comăneşti este caracterizat prin coexistenţa bogăţiei şi a fru­mu­seţii, pentru a marca spaţiul ce tăinuieşte iubi­rea celor doi prota­gonişti, Matei şi Saşa. Curtea lui Scatiu este pusă în dihotomie cu bogăţia patriarhală a conacului de la Ciulniţei şi cu frumuseţea reşedinţei Comăneştenilor. Prezentarea ei, îngră­mă­dind detalii sordide, induce impresia de primitivitate şi urâţe­nie. Ea este menită să-l caracterizeze indirect pe proprietar şi totodată să ilustreze ideologia scriitorului. încă din primul capitol sunt puşi faţă în faţă Dinu Murguleţ şi Scatiu, eroii conflictului ce reprezintă unul dintre „pretextele epice“ importante ale roma­nului. însoţit de mama sa, coana Profira, Scatiu soseşte, „pe la vremea odihnei“, într-o vizită la familia Murguleţ. îndrăzneala nepotului unui fost vătaf la Ciulniţei se explică prin situaţia sa de creditor al boierului, iar scopul este legat de planurile lui matri­moniale ce o privesc pe fiica acestuia, Tincuţa. După plecarea musafirilor nepoftiţi, Murguleţ izbucneşte: „Eu să-mi dau fata la asemenea mojici? Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!“. ªi, într-a­devăr, conflictul este reportat pentru romanul urmă­­tor, Tănase Scatiul, printr-o soluţie cam artificială: boierul scapă de datorie graţie generozităţii nepotului său.
în acord cu teoriile esteticii realiste, personajele vorbesc limba categoriilor lor sociale, morale şi intelectuale şi de aceea există o varietate de registre stilistice. Tonalitatea general-idilică este dată de preponderenţa aspectelor luminoase ale naturii şi vieţii oame­nilor, redate prin frecvenţa unor vocabule ca: a zâmbi, a surâde, senin, minunat, fermecător, încântător, fericit, ideal etc. Elogiat de contemporani şi canonizat de urmaşi, Viaţa la ţară este expresia a „tot ce avea mai distins, mai armonios talentul de prozator al lui Duiliu Zamfirescu“ (Pompiliu Constantinescu).