Toți se trezeau la răsărit și fără să se uite spre Soare se închinau în fața tribunalului, fără să știe sau să întrebe, apoi se duceau și munceau. Toți făceau câte ceva, la fel de mult, la fel de greu, la fel de bine, în același timp. Inimile le băteau toate o dată, exact ca aceea a Judecătorului, căci trupul care nu se alinia, era alungat. Ceasurile băteau o dată cu pulsul celui preamărit și cu al tuturor celorlalți, care trebuia să fie la fel, lăsând totul să se scurgă în aceeași măsură impară, în același ritm descompus. Foarte rar cineva vorbea, iar atunci era izgonit, așa că ticăitul exact al timpului, care trecea pentru toți la fel, se auzea mereu, la fel de tare și exact în fiecare colț ascuns al orașului. Oamenii mureau toți la fel, în aceeași clipă, după tot atâta timp, la sfârșitul unui an în care se nășteau tot atâția prunci. Copiii nu aveau părinți. Creșteau toți în tribunal, unde femeile munceau să-i crească, toți cu ochii albaștri, toți cu părul blond. Și toți tăceau, pentru că și femeile tăceau când îi nășteau, pentru că și ei tăceau când erau născuți. Știau să zâmbească. Dar le era teamă. Nu știau ce sunt. Nu știau de ce, când deveneau femei și bărbați, erau împărțiți în turme și la rândul lor erau împreunați ca să facă alți copii, jumătate fete, jumătate băieți, care să se nască toți în aceeași zi, toți în același timp și pe toți să îi cheme Ana și Andrei. (Sânziana Dobrovicescu)