„Poate vă așteptaţi să scriu că Alexandra Bodnaru are grupa literară AA. De la Alina și Adrian, părinţii ei care se îndeletnicesc şi cu literatura ficţională, şi cu viaţa din ficţiune. Nu e aşa, fiindcă nici unul dintre ei nu pare a avea mânerele în cotidian. Și Alina, şi Adrian Bodnaru scriu de parcă ar începe să trăiască de mâine.

De maine după-amiază. Poate spre seară. Spre deosebire de ei, la 18 ani, Alexandra scrie de parcă ar mai fi trăit viaţa asta - degeaba? - o dată. Sau de parcă ar mai fi tras viaţa asta încă o dată la şaibă. Şi s-a stricat. Poate înainte de a începe. Ea scrie cu detașare, fără să se gândească la poezie, fără să vrea să-și fie amabilã, fără conştiinţa cuvântului potrivit. Ci cu auzul ciulit la exactitatea unei litanii indiferente, dezabuzate, dincolo de plictis, emoţie, dispret, disperare. l se potriveşte teribil un vers final din Virgil Mazilescu: „Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur, am inventat poezia şi nu mai am inima”.” (MARCEL TOLCEA) „La 18 ani, Alexandra Bodnaru intră în lumea poeziei printr-un debut convingător, care îi este şi act de naştere, şi sărbătoare a majoratului poetic.

Ea aparţine acelei tipologii de tinere poetese lansate foarte devreme, cu talent şi curaj, și care au confirmat ulterior în spaţiul literar. Remarcabile sumt, de la început, maturitatea viziunii poetice, dar care păstrează prospețimea vârstei, capacitatea de a surprinde şi a configura un univers care, în timp, poate deveni doar al ei, o anumită siguranță a expresiei, chiar şi atunci când se află în plină căutare de sine. Dincolo de marcarea simplă a acestei apariţii (in)augurale, putem deja afirma că Alexandra Bodnaru este o jucătoare pe care se poate miza încă de pe-acum.” (MIHAI ENE)