In anul 1981, linistea aparenta a orasului B. este tulburata de aparitia, pe garduri si pe ziduri, a numeroase lozinci antitotalitare, scrise cu creta. Fortele de ordine si represiune cheama intariri si se coalizeaza cu grupuri de informatori, de copii ai strazii, de hoti. Protestatarul, un elev de liceu, este deconspirat repede. Va fi anchetat de Securitate si va muri lent, in chinuri.
Romanul Copiii salbatici evolueaza in jurul acestei povesti adevarate, dar trebuie citit ca o feerie epica din subterana comunista, unde personaje crude, inocente, insetate de viata se asociaza, dintr-un instinct atavic de supravietuire, in grupuri, in secte, in retele de urmaritori, si circula aiuritor prin tunelurile unei lumi in care domnesc Partidul, Militia, Securitatea. Cauta victime si denuntatori. Supravegheaza strazile, fabricile, scolile, satele de la granita cu URSS. Coboara in adincurile sufletelor celor singuri, patrund in intimitatea familiilor, citesc gindurile lor secrete. Aud, vad, raporteaza. Fiecare, in acest ritual social, isi consuma cu patima placerile si spaimele, cu o bogatie halucinanta a perceptiei senzuale sau mentale, dar pastreaza un ideal comun: fraternizarea cu celalalt. Constantin Iftime impartaseste vitalitatea personajelor sale, devine parte din ele, traieste cu o minutie infricosatoare fiecare scena sau tablou al acestui univers grotesc. Eroii sai, prinsi in virtejul evenimentelor, nu mai au hotar sufletesc, moral, social, intra in zone interzise ale constiintei, fac sa sara in aer imaginarul comun al vietii in comunism descrise de literatura de pina acum.