La jumatatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaste la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actrita si cintareata celebra in acea vreme, si se indragosteste de ea la prima vedere. Dupa putin timp, cind Sara ajunge la Bucuresti pentru a sustine o serie de concerte, vrea sa-l intilneasca. Asa incepe povestea lor de iubire. Ea ramine o perioada in Romania si il insoteste peste tot, in restaurantele si cluburile din Bucuresti, la teatru sau la filmari, dar si in excursii prin tara. Cind primeste propunerea de a juca intr-un nou film, Sara pleaca in Spania si cere ca rolul principal masculin sa-i fie dat lui Dichiseanu. Cum insa discutiile actorului cu autoritatile romane se prelungesc, cei doi nu se mai vad timp de opt ani...

„Traiam ceva ca un miraj. Topiti unul dupa altul, nu vedeam si nu auzeam nimic, eram doar noi doi. Ca doi adolescenti... Nu am putut uita nici o clipa aceasta dragoste nebuneasca si, asa cum s-a si dovedit, imposibila.” (Ion Dichiseanu)

„Confesiunea maestrului penduleaza intre amintiri de la filmari, unde a cunoscut celebritati ale vremii, si aceasta mare intilnire care i-a schimbat viata. Daca ne gindim bine, nu i-a schimbat atit viata, cit sufletul. Impresionanta in relatia celor doi – dar mai ales in felul in care a trait Ion Dichiseanu aceasta relatie – este nevoia lui de a o privi pe Sara nu ca pe un star, ci pur si simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alaturi. Iata de ce povestea lor nu poate fi comparata nici cu noptile nebune de amor petrecute de celebra cintareata cu Ernest Hemingway, nici cu relatia cu «rebelul fara cauza» James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de stiinta spaniol de reputatie internationala, detinatorul Premiului Nobel, sau cu actorul italian Giancarlo del Duca-Viola. Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un e-mail. Nu un SMS. E scrisa de mina, pusa intr-un plic cu timbru si expediata in tolba postasului.” (Laurentiu Damian)