„– Manuela, ce rămâne despuiat şi părăsit ori încotro am lua-o, oricât am rătăci între punctele cardinale? Luciul mărilor şi al oceanelor. Pustia apei, care e cea mai tristă, în infinita şi inutila ei seninătate. Ea rămâne mediul planetar etern nelocuit de om. Cu această goliciune lichidă mă asemui eu. Cu singurătatea mărilor. Unde nu vezi nimic altceva decât mutele drapele ale solitudinii fâlfâind în nemărginire.”