O astfel de sinteză precum cea de faţă interzice discutarea totalităţii datelor intrate în circuitul ştiinţific până în prezent. Ea impune însă o selecţie ce trebuie să fie realizată de către autoare în scopul evidenţierii şi susţinerii discursului său. Este, indiscutabil şi cazul de faţă. Ori, o atare situaţie subliniază şi din acest punct de vedere dificultăţile cărora a trebuit să le facă faţă aceasta. Dar ceea ce credem că se impune este observaţia că cele mai semnificative dintre informaţiile existente în prezent au fost utilizate judicios.

Desigur, în cazul prezentului volum este conturată o interpretare de autor a datelor utilizabile în cadrul subiectului propus. Chiar dacă cititorul nu va fi în totalitate de acord sau va socoti necesare nuanţări şi completări, valabilitatea multor observaţii sau concluzii, publicate în paginile ce urmează, se va impune. Sperăm că viitoarele completări prilejuite de necesarele noi cercetări, vor permite discuţii, fructuase analize şi completarea cunoştinţelor noastre privind acest subiect.

Dragomir Nicolae Popovici

***

Titlul lucrării este de natură să nască nedumerire. Ce este antropologia spaţiului? Cum ar putea un astfel de subiect să fie aplicat în arheologie?

începând cu anii ´60, conceptul de antropologie a spaţiului apare şi este dezvoltat în Franţa şi în Anglia ca o reacţie la triumful arhitecturii funcţionaliste, estetice şi formale, însoţită de o planificare tot mai complexă ce privilegia în fapt omul cu nevoi universale. Contextul, tradiţiile istorice şi sociale erau ignorate total. Această situaţie de fapt va duce la o preocupare din partea constructorilor de a cunoaşte comportamentul ocupanţilor şi a modului în care sunt percepute clădirile în viaţa cotidiană, obiective la care trebuia să răspundă diverse domenii ale ştiinţelor sociale – antropologia, geografia umană, sociologia şi, mai ales, psihologia.

...în ansamblul său, acest demers îl considerăm drept o propunere de reconstituire a unor sisteme culturale demult dispărute, o posibilă abordare, care este perfectibilă, care poate fi îmbogăţită cu alte direcţii de cercetare, confirmată sau nuanţată. Limitele şi rezultatele acestui demers sunt, fără îndoială, circumscrise unor concepte şi unor metodologii de lucru asimilate în timp, ceea ce a determinat focalizarea interesului pe analizele de arhitectură şi spaţiu, nu şi pe celelalte forme care pot reflecta gradul de interacţiune între comunităţi — plastica, decorul ceramicii, natura schimburilor la distanţă. Pe de altă parte, rezultatele analizelor de arhitectură le considerăm influenţate de cantitatea şi de calitatea informaţiilor la nivelul publicaţiilor.

Un tip de investigaţie cu caracter antropologic poate fi dirijat către nenumărate aspecte care ţin de definirea Omului, ceea ce ne-a determinat să restrângem aria de preocupări prin încercarea de a răspunde doar la câteva probleme: există o uniformitate a tipurilor de aşezări pe acest segment cronologic şi cultural reprezentat de cultura Gumelniţa, numită şi cultură a tell-urilor? Secvenţelor culturale, realizate pe baze stilistice, le corespund şi alte tipuri de modificări, de natură socială, interceptabile prin analiza structurilor construite? Există un set de comportamente specifice locuitorilor din aşezările gumelniţene din arealul nord-dunărean, comparativ cu ceea ce se întâmplă la sud de Dunăre? Ierarhia socială vizibilă în cadrul necropolelor se manifestă şi în aşezare? Care sunt elementele care reflectă această ierarhie în sat şi, dacă acestea sunt evidente, care sunt caracteristicile acestei ierarhii?