Şcoala nu mai ştie să vindece inimi rănite şi aceasta este o durere pe care o împărtăşim vrând-nevrând toți. Poate mulți se justifică spunând că nu sunt ei protagoniştii actului educativ falimentar, dar eu sunt de părere că educaţia copiilor ar trebui să preocupe aproape în aceeaşi măsură şi pe şoferul de tir, şi pe medic, şi pe profesor. Şcoala e un patrimoniu comun. Lipsa de interes a copilului pentru ceea ce oferă în momentul actual Şcoala este un simptom care indică faptul că noi nu suntem capabili să oferim o Şcoală acestui copil. Revolta copilului este firească, chiar dacă cei mai mulți o trec cu vederea sau o reprimă printr-o abordare agresivă. Total greşit! Eu nu pot decât să le mulțumesc acelor copii a căror impertinenţă îmi arată că Şcoala pe care o predau eu nu e Şcoala pe care o aşteaptă ei. Unde greşim? Să fim atenţi la copii, la bucuriile sau nemulțumirile lor, fiindcă de aici începe Şcoala, şi să nu uităm că vina nu e a lor, ci a noastră, a celor care am ajuns să "educăm" prin țipete şi amenințări, stârnind în sufletele lor repulsie şi adâncă neîncredere față de valorile educative pe care le luăm drept argumente incontestabile ale pedagogiei, dar care sunt mai degrabă alibi-ul perfect pentru neputinţa noastră de a educa. Aşadar, când vom renunţa la aroganța şi bățoşenia cu care întâmpinăm azi durerile acestor copii, atunci vom câştiga inimile lor.