“In Micro-armonia modelul idilic este definit (în opoziție cu pastorală), ca un topos extins sau model al universului fizic și social, descins de la o viziune mai veche asupra lumii, dar oferind totodată o imagine stilizată asupra realității sociale a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Este o încercare de a sugera o stare a omenirii, ca răspuns umanist la starea naturală, și se dovedește a fi relevantă pentru dezvoltarea socio-istorică pe parcursul a un secol și jumătate. Utilitatea modelului idilic atinge un vârf în ultima parte a secolului al 18-lea; dificultăți majore apar atunci când scriitorii încearcă să-l înzestreze cu o valabilitate universală și să stabilească o relație funcțională între idilă și energie. Respingerea idilei de către Romantism rezultă într-o utilizare hazlie și ironică. în jurul anilor 1850 apare o utilizare didactico-ideologică a modelului, care poate fi regăsită în politică și filosofie.

Analizând un spectru mai larg de scriitori de origine: engleză, franceză, germană, italiană, rusă și a altor scriitori de origine est-europeană, Virgil Nemoianu oferă aici o caracterizare coerentă a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numește epoca de domesticire a romantismului.

Nucleul exploziv, vizionar al romantismului este văzut ca cedând - după înfrângerea lui Napoleon - unei versiuni mai extinse și mai blânde care reflectă valorile clasei de mijloc. Această formă târzie de romantism este caracterizată prin eforturi moralizatoare de a reforma societatea, o dorință pentru liniștea casei și a vetrei, și o credință puternică în individ, alături de un nou scepticism, idealuri spulberate, și o ironie consecventă. Prin extinderea aplicării termenului Biedermeier, util pentru a descrie această perioadă din literatura germană, Nemoianu oferă un nou cadru pentru înțelegerea acestor ani, într-un context european mai larg.

în Triumful Imperfecțiunii, continuare a volumului îmblânzirea Romantismului distins cu premiul Harry Levin, Virgil Nemoianu extinde ancheta sa asupra mișcării intelectuale și literare, care a cuprins Europa la începtul și mijlocul secolului al XIX-lea, pentru a include texte paraliterare, studiate extrem de rar, și care aparțin de istoriografie, de eseul de călătorie și de expunerea religioasă. Cu Triumful Imperfecțiunii, Nemoianu traversează dincolo de canonul zonei literare pentru a evalua impactul tonului moderat al romantismului târziu ca urmare a revoltei, revoluției și agitației asociate cu apariția erei moderne. El sugerează că scriitorii și savanții aparținând perioadei cuprinse între 1815 și 1848 mânuiau instrumentele discursului în așa fel încât să integreze noile idealuri ale modernității pașnic și calm în evoluția normală a societății.

Subminând abordarea convențională a romantismului, Nemoianu pledează pentru un echilibru între lucrări ce aparțin Europei Centrală și Europei de Vest. Din acest nou punct de plecare, el analizează texte atât ale autorilor cunoscuți cât și ale celor mai puțin cunoscuți, precum Johann Wolfgang von Goethe, François Auguste-René de Chateaubriand și Robert Southey. El consideră abordarea lor privind tehnicile de învățământ, o estetică a religiei, și o interacțiune între istoria scrisă și ficțiune, și susține că, în confruntarea cu schimbările radicale ale epocii, gânditorii, scriitorii, oamenii de stat și reformatorii din acea perioadă au căutat o așezare practică între avalanșa de idei revoluționare și istoria intelectuală care au modelat mileniile trecute. Nemoianu sugerează că în centrul acestei reconcilieri s-a situat acceptarea noțiunii de imperfecțiune, de victorii parțiale, și a unei căutări deliberate de moderație și echilibru.

Convins că va declanșa dezbateri academice, Nemoianu subliniază valoarea și relevanța influențelor moderatoare ale romantismului pentru întrebările intelectuale și sociale cu care se confruntă secolul actual.”