Ce este imaginarul, cum poate fi el inteles si 'citit'? Ce anume face posibil ca o comunitate, oricat de scindata ar fi intr-un moment sau altul al istoriei ei, sa raspunda, totusi, unitar intr-o situatie-limita? Unde gaseste resursele si argumentele pentru (re)legitimarea identitatii si a existentei sale? Astazi, am crede, in cartea de istorie mai mult decat in basm. In trecut, insa, cu siguranta mai mult in mit decat in manual. Instinctul ei de supravietuire s-a exprimat printr-un discurs motivat nu doar de existenta in comun, ci si de o mostenire de care s-a ingrijit si pe care o dus-o mai departe.
Imaginarul este o lume interioara, surprinzator de ordonata, a mentalului colectiv; desi simpla, ea se dovedeste mereu eficienta, pentru ca, de aici, provin raspunsurile comunitatii, pe baza unor scheme de memorare, active mai ales in culturi predominant orale, in ea sunt 'pastrate' arhetipuri si mituri identitare, simboluri si modele istorice.
Patrimoniul spiritual si cel material - texte literare, programe iconografice, documente, marturii arhitecturale si obiecte - reflecta, la randul lui, modul in care comunitatea a reusit sa-si proiecteze profilul identitar, sa creeze lumile-alternativa la realitate, fie religioase, fie fantastice, care sa ne spuna 'povestea' ei.
In oglinda lui si in cea a imaginarului cautam si noi, astazi, 'chipul' evului mediu romanesc.
