Septembrie-decembrie 1989… Ultima Conferinţă Est-Vest, cea care consemnează stingerea unei lumi şi răsăritul alteia. într-o Londră cufundată în ceaţă, Europa divizată îşi proiectează şi îşi scrie Istoria.

Doamne, câtă şi ce mai materie primă! Vă daţi seama ce înseamnă pentru un autor să aibă la îndemână astfel de personaje! De la măcelarul sovietic autentic până la monseniorul din commedia dell’arte, trecând pe la Minerva Callipygos şi aristocratul belgian scăpătat, odihnească-i-se în pace nobila cenuşă! Şi, cireaşa de pe tort, doi bufoni: Heikki – îngerul alb, şi Milescu – cavalerul negru. Şi chiar reprezentanţi ai fraţilor noştri mai puţin evoluaţi: Marx, capitalistul yankeu reconvertit în saint-bernard, Sir Alec, canişul Maiestăţii sale Primul Ministru.”

„– Da!

Milescu şi-a pierdut într-atât stăpânirea de sine încât, pentru prima dată de la deschiderea Conferinţei, a vorbit în propria lui limbă. Şi, mai exact, a spus acest Da care e un spin nesuferit în inima oricărui român get-beget.

Acest Da vesteşte oare sfârşitul războiului rece, sfârşitul anunţat de Gorbaciov în Malta? Ar fi logic să fie aşa din moment ce patru decenii de înfruntare Est-Vest au stat sub semnul lui Niet.”