Amintiţi-vă, fraţii mei, că nu există mărturisire a păcatelor în mormânt, nici ispăşirea păcatelor nu poate fi dăruită după ce va fi trecut timpul de pocăinţă. Grăbiţi-vă cât mai sunteţi în viaţă, cât mai „sunteţi cu pârâşii voştrii pe cale”[1]! Iată, ne temem de focul acestei lumi şi ne înfricoşăm de cleştii din fier cu care sunt schingiuiţi oamenii; dar comparaţi-le pe acestea cu mâinile veşnice ale schingiuitorilor şi cu flăcările ascuţite ce nu mor niciodată.

Fraţilor, vouă vă grăiesc: prin credința Bisericii, prin propria mea purtare de grijă, prin sufletele tuturor celor din adunare, vă implor și vă rog să nu vă fie rușine de această lucrare a pocăinţei, să nu vă leneviţi să înfăşcaţi, cât de iute vă stă în putere, propovăduitele leacuri de mântuire: să vă smeriţi sufletele voastre prin jeluire, să vă îmbrăcaţi trupul în sac, să-l ungeţi cu cenușă, să vă sleiţi prin post, să faceţi îngenunchieri cu durere în suflet, să aflaţi ajutor prin rugăciunile multora.

Dumnezeu vă va cruţa în măsura în care voi nu vă veţi cruţa în împlinirea canonului vostru de pocăinţă”.