Ne vom opri atenţia asupra cuvintelor, în calitatea lor de unităţi semnificatoare minime care stau la baza formulării unui mesaj specific unei situaţii comunicaţionale. Ne interesează felul în care acestea apar, evoluează şi se fixează în limbă, dându-ne şi indicii indirecte despre comunităţile care le-au folosit, despre istoria şi mentalitatea lor, despre cei cu care au venit în contact. Dar, pentru o comunicare ideală, nu este suficientă doar cunoaşterea cuvintelor, care pot rămâne o simplă înşiruire alfabetică în lucrările lexicografice. Trebuie să cunoaştem şi modul lor de a se combina şi organiza în mod logic şi coerent în actul vorbirii, constituind texte, adică mesaje unitare şi complete care exprimă intenţiile emiţătorului astfel încât să satisfacă cerinţele receptorului (cititorului în cazul textelor scrise). Vom încerca să arătăm că, în cazul textelor beletristice, autorii dovedesc o libertate incredibilă în folosirea şi manevrarea limbajului, spre deosebire de textele ştiinţifice, care sunt supuse unor rigori precise, ce exclud ambiguitatea şi echivocul, întrucât sunt destinate specialiştilor dint-un anumit sector.