Rând pe rând, se aşează pe scaunul stomatologic, transformat de autor într-unul al confesiunilor, nume aparţinând unor generaţii şi profesii diferite – de la mari modele ale neamului românesc, până la „greii” partidului comunist – într-un caleidoscop de amintiri, experienţe spirituale unice, nostalgii, regrete şi o inepuizabilă, îngăduitoare, înaltă dragoste de oameni:
de la Miron Radu Paraschivescu, Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Clody Bertola, George Mihăiţă, Eugenia Moldoveanu, Liviu Ciulei, Gina Patrichi, Mircea Maliţa, până la Gellu Naum, Ion Voicu, Răzvan Theodorescu, Mihai Ungheanu, Gheorghe Buzatu, Ileana Iliescu şi Marinel Ştefănescu.
Nu lipsesc nici întâmplări savuroase, cum ar fi întâlnirea cu tovarăşa Ana Pauker, despre care aflăm, în pofida legendei, că avea, cu adevărat, două urechi, ori „serile cu generalul Bucurescu”, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti. Asta ca să amintim doar câteva din numele evocate cu farmec personal, plasticitate şi cu acuitatea celui care şi-a făcut profesiune de credinţă din vindecarea nu numai a trupului, dar şi a sufletului.
Călător în gura lumii nu este doar o simplă culegere de amintiri. Lăsând în urmă „uneltele” specifice profesiei domniei sale, Constantin Găucan foloseşte, cu binecunoscutu-i har al blândeţii şi al dialogului cu pacientul, doar cleştele necesar extracţiei măselei de minte – cea plină de adevăruri, savoare şi, de multe ori tristeţe ori gând pios pentru aceia dintre marii săi prietenii care au trecut în eternitate. Tonul devine uşor elegiac, rememorarea devine sobră, evocarea celor dispăruţi se transformă astfel în cheia de boltă a unei cărţi în care memoria ia forma lacrimii.
Spre deosebire de alte lucrări de memorialistică concentrate pe imortalizarea strict istorică a unui eveniment, ori a figurii unei personalităţi, volumul lui Constantin Găucan produce o senzaţie de relief, uneori abrupt, alteori lin, de viaţă trăită aievea într-un domeniu pe care unii îl consideră arid, bazat îndeosebi pe documentaristică. Nu ar fi exclus, pentru un lector avizat, să descopere în aceste pagini cum autorul, în spiritul vălenenilor săi cei mai iubiţi, îmbină rigurozitatea lui Nicolae Iorga cu metafora lui Miron Radu Paraschivescu.
Din acest aliaj s-a născut o carte vie, alertă, surprinzătoare, inspirată şi plină de consecinţe pentru cititorul de orice vârstă.