Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cîntecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. Nu pot să închei acest excurs prietenesc fără a cita un poem trubaduresc, dar şi uşor bacovian, care m-a umplut de încîntare, pre numele său Moartea n-are flec la tocuri: „de trăit, trăim prin vise/ sau prin jocuri de culise;/ viaţa este-un schimb de focuri,/ moartea n-are flec la tocuri.// gândul morţii ne apasă/ şi ne smulge o grimasă;/ suntem predispuşi la şocuri:/ moartea n-are flec la tocuri.// am rămas fără cuvinte…/ morţii strigă din morminte:/ hai să facem schimb de locuri!/ moartea n-are flec la tocuri.”

De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. Cum boema scriitoricească are loc acum pe Internet, Ionuţ Caragea (cel care şi-a alcătuit un dicţionar al suferinţei, cel care practică „sadomasochismul poetic” şi susţine că el ar fi plămădit de-a dreptul „din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus”) poate fi găsit oricînd pe Google („m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii”) la o mare fereastră luminată.