Preţ de listă: 32,95 LEI Preţul nostru: 21,40 LEI Economisiţi: 11,55 LEI (35%) Autor(i): Eugen Negrici Editura: Cartea Romaneasca An aparitie: 2008 Nr. pagini: 296 pagini ISBN: 978-973-23-1974-1 Disponibilitate: in stoc Transport: 9,90 lei - prin Posta Romana gratuit - prin Posta Romana, la comenzi de peste 120 lei » vezi toate optiunile de transport bucati CARTI > Beletristica si critica > Critica literara Iluziile literaturii romane de Eugen Negrici este un alt fel de istorie a literaturii romane care va dinamita toate miturile culturale, adinc inradacinate in constiinta publica. O carte grava si exploziva scrisa cu acea responsabilitate, pe care ti-o da o viata de studiu si cercetare, cu acel curaj, pe care cunosterea profunda a operelor literare ti-l insufla, cu amaraciunea si luciditatea specialistului. „Cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane, este o analiza lucida, intransigenta, convingatoare a miturilor care paraziteaza istoria literaturii romane, dar e, deopotriva, si o profesiune de credinta, rostita cu o sinceritate ingindurata. Fiindca, indaratul enunturilor taioase si a paginilor incarcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire ranita.” (Paul Cornea) „De o extrema luciditate, ca tot ce scrie Eugen Negrici, nu fara asprime, dar si intelegere, la fel ca Literatura romana sub comunism, aceasta carte care spulbera iluzii va fi citita cu pasiune, va stirni dezbateri si, nu ma indoiesc, se va impune ca una de raftul intii.” (Livius Ciocarlie)

Istoria critica a literaturii romane (vo... 19,99

ISTORIA CRITICA A LITERATURII ROMANE. 5 ... 100,00 70,00

Poeti moderni 15,00 12,50

A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)... 36,95 29,60

Poezia medievala in limba romana. Editia... 4,99 4,00

Figura spiritului creator 24,95

SIMULACRELE NORMALITATII 19,00 13,30

Imanenta literaturii 25,00

Literatura romana sub comunism. 1948-196... 37,95 23,00

Limba si Literatura Romana. Manual pentr... 24,50 19,60

» Viorica-Ela Caraman: Iluziile literarturii române.
O carte a lui Eugen Negrici care nu ar trebui tabuizată

Motto:
Dacă am fi realmente dispuși să situăm problema adecvat, ar trebui să remarcăm efortul de a face literatură, literatură pur și simplu, nu una anume, în pas cu timpul. (Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008, p.154)

Inconștientă sau provocată și întreținută voit în cele mai diverse scopuri, inerția (în creație și gândire) este un aspect care ar trebui să îngrijoeze spiritele din domenii variate, iar cele care sunt prin definiție creație se află cu atât mai mult în situația „reevaluărilor” continue. Fiind vorba de literatură, vom remarca un proces de-a dreptul șocant dacă nu traumatizant, ținând de laboratorul criticii, cel prin care se neagă, măcar pentru un moment, valorile ce fundamentează existența, spiritualicește vorbind, a unui popor. Pentru că a nega un Eminescu este cu adevărat o acțiune lezantă pentru românii care se definesc prin el. Însă acest gen de fenomene, accentuăm – de laborator, au avantajele unice de a opera crude (uneori) selecții, iar alteori inițiază resuscitări incredibile. În ce plan Eminescu este poetul național al românilor? Și de ce ideea se moștenește din generație în generație fără îngăduința de a o problematiza ? „(…) și iată o dilemă - , deși știi bine că, în clipa în care nu ne vom mai exercita, cu orice riscuri, spiritul critic, vom pune în pericol nu numai „propășirea” (vorba lui Maiorescu), ci însăși spiritualitatea noastră, trebuie să recunoaștem că atunci când un întreg popor pivește cu evlavie spre icoana înlăcrimată a poetului și tu însuți ai crescut în acest cult, îți vine greu să pătrunzi lucid în crângul fermecat al poeziei eminesciene.
În istoria lui, acest popor nu a avut parte de prea multe personaje care să nu-i fi înșelat speranțele, în care să creadă cu adevărat și care mai ales să-i reprezinte integral până și năzuințele inavuabile. Eminescu este și rămâne un mit și pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structra noastră psihică și temperamentală și ceea ce ne-am fi dorit, probabil, să avem : statornicie în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin și imediat.” (Ibidem, p.76)
Pornită pe direcția „anarhiei purificatoare” de abordare a literaturii noastre, cea mai recentă lucrare a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, apărută în acest an la Editura Cartea Românească din București, declanșează un demers critic de repunere în lumină a literaturii noastre condiționată sau nu de factori politici, sociali, externi, interni etc., readucând în discuție diverse coordonate care condiționează existența unui text literar (printre altele, de exemplu, cititorul : „Câte – mă întreb – din opiniile ferme ale istoricilor literari ar mai rezista, dacă aceștia s-ar decide, la un moment dat, să recitească textele despre care au scris și din perspectiva destinatarului pe care îl presupun ele?” (p.158)). Evitând în mod absolut teribilismele, Eugen Negrici adoptă în cartea sa cu o pertinență indispensabilă principiile unei libertăți spirituale pe care le fixa Witold Gombrowicz, al cărui destin literar a fost îndreptat iremediabil contra Formei care anihilează evoluția spiritului uman, de asemenea în Jurnalul său de idei publicat și în românește la Editura Univers, București, în 1998, în traducere (selecție și prefață) de Olga Zaicik. Sunt două cărți care se înrudesc îndeaproape la nivel de concepții de literatură și artă și de restituire a lor. Autorul polonez își exprima fără rest profesiunea de credință : „M-am străduit (…) ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare și am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate reașezărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puțin decît viitorul – pentru care legea principală este legea actualității, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv(…). Nu suntem (am spus) moștenitorii nici ai măreției, nici ai micimii trecutului, nici ai înțelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuții nici ai păcatului, și fiecare este responsabil doar pentru el însuși, fiecare este el însuși.” (Witold Gombrowicz, Jurnal, Editura Univers, București, 1998, p. 23). Iar despre inerția în liteartură perfect comparabilă cu îmbătrânirea omului, de exemplu, autorul spune : „(…) nu consider că moartea ar fi problema esențială a omului și socotesc că opera de artă total impregnată de moarte nu este o operă autentică. Problema noastră reală este îmbătrănirea, acea imagine a morții pe care o încercăm zilnic. Nici măcar îmbătrânirea în sine, ci proprietatea ei de a fi atât de total, atât de îngrozitor ruptă de frumusețe.” (Ibidem, p. 63), sugerând că este fără rațiune o literatură îmbătrânită (nu veche !), iar cea care urmează o cale previzibilă alunecă în moarte. Autorul înaintează destul de departe în judecăți de acest ordin, ajungând să afirme că : „Cel mai modern curent de idei este acela care va redescoperi omul ca individ”. (Ibidem, p. 123.) Prin urmare, din cartea lui Gombrowicz sunt extrase, în afară de principiul negator, și cel al idividualității, inclusiv al autonomiei (esteticului), fiind aplicate, în lucrarea criticului Eugen Negrici, la existența ca atare a unui text literar, a operei unui autor, a creației unei epoci și chiar a literaturii naționale (române).
Cu atât mai interesant este pentru un nume de rezonanța lui Eugen Negrici să apară o astfel de carte, după ce același nume stă scris și în dreptul titlurilor Antim. Logos și personalitate (1971), Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin (1972), Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (1978), Imanența litearturii (1981), Introducere în poezia contemporană (1985), Sistematica poeziei (1988), Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă ( 1995), Poezia medievală în limba română (1996), Literatura română sub comunism. Proza (2002), Poezia (2003). Astfel, după ce îl va fi preocupat îndelung și la modul profesionist literatura română de la originile ei (așa cum o atestă în mare critica noastră), Eugen Negrici, critic, istoric literar și profesor de literatura română contemporană la Facultatea de Litere a Universității din București, găsește în interiorul personalității sale forța și rațiunea unui inedit experiment de laborator critic, în care „reface” comentarii sau cel puțin propune o reconstrucție a valorilor literare prin aplicarea, la opere, autori și epoci de literatură, rând pe rând, a dimensiunilor tabulei rasa, în ceea ce privește mai ales o tradiție critică. Semnatarul cărții nu dă însă dovada unei inocențe ordinare. Se face abstracție de obicei de afirmațiile excesive, declanșându-se relecturi obișnuite și luându-se de la capăt niște interpretări care se dovedesc a fi cu o rezolvare mai simplă decât cele care au la bază în mod aprioric un mit și nu spun nimic din ce nu i-ar corespunde. O carte precum Iluziile literaturii române nu ar putea fi scrisă decât după parcurgerea unui consistent itinerar exegetic. Pentru că este vorba aici de o inocență pe care ți-o permiți și pe care ți-o asumi cu responsabilitate în numele unei obiectivități în fața căreia poți să-ți omori teama de a o înfrunta (realitatea ultima).
Neîncrederea lui Eugen Negrici în conceptele universalizate și în interpretările inerțiale s-a declanșat în urmă cu mai bine de un deceniu și „s-a tradus printr-o lungă serie de articlole publicate în „România literară” sub rubrica Simulacrele normalității’’, alcătuind „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greșite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăților literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clișeelor, superstițiilor și viziunilor eronate ale istoriilor literare.” Autorul mai mărturisește fixând axa de abordare a subiectelor din carte : „Recitind serialul, am remarcat că toate aceste slăbiciuni, neputințe, nevolnicii ale spiritului critic sunt manifestările sui-generis ale unor frustrări, complexe și tabuuri naționale a căror persistență și în climatul public de după 1989 nu poate fi explicată decât prin prezența încă iradiantă – de fapt, mereu iradiantă – a unor mituri. De aceea m-am decis ca în studiul de față să privesc aceste distorsiuni din direcția factorului care le explică și le motivează : mitul”.
Ca să indicăm zonele în care criticul atestă configurarea miturilor naționale creatoare de efecte iluzorii, vom aduce câteva dintre exemplele cele mai sugestive. Repunerea în discuție a operei eminesciene îl recuperează pe Eminescu ca poet național, după cum am remarcat la începutul textului. Nevoia de normalitate a creat din literatura noastră veche un „flagrant”, fiind caracterizată ca un deplin fenomen artistic, fără a fi pusă, de exemplu, problema „infertilității” ei din cauza lipsei cititorului sau cea a intervalelor de timp în care se publică o scriere sau alta în raport cu datările manuscriselor lor. Romantismul românesc este considerat de autor drept mărturie a „râvnei sincronizării cu orice preț”, pornindu-se argumentarea acestei teze prin invocarea faptului că în epocă „manualele școlare au făcut dintr-un articol-program de politică culturală, fără nici un argument de ordin strict estetic și apărut în primul număr din cele trei ale revistei numite „Dacia literară”, un veritabil manifest al romantismului românesc” și amintindu-se „ceea ce Șerban Cioculescu văzuse demult : la mijlocul veacului trecut ne aflam încă în stadiul gramatical și lingvistic al culturii””. Problema specifică pe care o înregistra această perioadă era explicată oarecum providențial prin insistența asupra specificului romantismului românesc. Apoi, cazurile Lucian Blaga, Marin Preda, Nicolae Labiș, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, al modernismului, al postmodernismului, al literaturii feminine, cazul istoriilor literare (momentul Călinescu, spre exemplu) și atâtea altele, analizate temeinic în Iluziile literatutii române, au căzut sub lupa infidelă a receptării dirijate.
Pentru a analiza esența sau „referințele” acestor iluzii ale literaturii române pe care le divulgă (/ reproșează?) Eugen Negrici, deși este fără îndoială salutabilă această atentă inițiativă a autorului, am spune că, în fond, vizează nu literatura ca atare, literatura ca produs oferit și dezvăluirea acestora nu poate știrbi în niciun fel statutul și rolul adevărat al scriitorilor la crearea literaturii / a literaturii naționale, ci este vorba mai degrabă și de fiecare dată de literatura ca produs consumat, adică de modul în care aceasta este receptată făcând abstracție de adevăratele mize ale autorilor, mize exprimate (sau nu!) estetic.
Dintr-un anumit unghi de vedere, un titlu binemeritat al cărții ar fi fost, de fapt, iluziile criticii literare românești, deși ele au căzut, în ultimă instanță, pe literatura propriu-zisă. Pentru că anume receptarea, să-i zicem, profesionistă le construiește. Pentru că în afară de scriitori talentați, avem în fondul cultural românesc mai ales critici talentați al căror exces de zel (condiționat de necesitatea normalității sau a mitului, după cum demonstrează autorul) au dat startul receptării într-un ritm pe care trebuiau să-l țină și niște consumatori de literatură la fel de dăruiți, care, eventual, i-ar fi putut chiar contrazice. Iar dacă ultimii nu sunt întotdeauna prezenți, cum este și absolut firesc, vinovată de iluzii se face totuși critica literară. Căci dacă un autor are niște veleități de geniu, vorba lui Eugen Negrici, niște iluzii, cum se arată a fi bunăoară cazul Labiș, este imposibil ca cineva dintre cititorii numeroși să ajungă să le cunoască altfel decât prin aspectul estetic al operei pe care o creează autorul respectiv. Sunt ajutați deci de alți factori: critica literară, constrângerea chiar inconștientă de conjuncturile politice sau sociale, confruntarea cu alte culturi, primul dintre factori având, se pare, rolul „stabilizator” în toate.
Un post scriptum de Eugen Negrici : Nu aș dori ca acestei cărți să i se atribuie intenții denigratoare. Nădăjduiesc să se observe că obiectul analizelor este realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supraviețuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite. E. N.