De ce am mai citi cărţile lui Sir Arthur Conan Doyle când ecranele TV sunt invadate de filme după cărţile sale şi când celebrul Sherlock Holmes a devenit şi mai celebru prin imagini, imagini destul de fidel realizate după descrierile autorului?

Pentru că toţi cei ce iubesc genul poliţist de calitate vor petrece câteva ore agreabile şi de destindere psihică, fără a se teme că vor fi confruntaţi cu o literatură de proastă calitate. Pentru că acest personaj fictiv, creat de Sir Arthur Conan Doyle, este socotit şi azi un simbol al gândirii analitice şi raţionale. Pentru că metoda deductivă a lui Sherlock Holmes îi este specifică în analiza criminalistică. Pentru că metodele descrise de autor, ca de exemplu dactiloscopia, au precedat cu ani buni, ba chiar cu decenii, metoda ştiinţifică a cercetării criminalistice. Pentru că ne întâlnim cu o metodă de lucru nouă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, bazată pe observarea detaliului şi a concluziilor lucide. Pentru că Sir Arthur Conan Doyle este creatorul primului duo în literatura criminalistică prin cuplul creat cu doctorul Watson, model urmat – aşa cum ştiţi – şi de alţi autori ai genului. Sir Arthur Conan Doyle a fost el însuşi medic, el l-a înzestrat pe doctorul Watson cu calităţile dascălului său Joseph Bell de la Universitatea din Edinburgh şi l-a transformat într-un povestitor talentat care relatează „faptele” prietenului său.

Cândva acest genial Sherlock Holmes a fost taxat drept o „maşinărie” care rezolvă totul. Şi totuşi, la o lectură mai atentă, vom constata că genialul detectiv are o mulţime de calităţi profund umane: înţelegere, judecată pe baza valorilor morale, afecţiune şi repulsie deopotrivă, dar mai ales o imensă dragoste pentru muzică şi iubirea-i nemăsurată pentru vioara sa Stradivarius. Singurul „viciu” a lui Sherlock Holmes, priza sa de cocaină, încă nu era sancţionată în epocă, deoarece se cunoşteau doar efectele pozitive ale substanţei. Simbolul imagistic al detectivului este însă – şi rămâne - pipa.

La începutul carierei sale Sir Arthur Conan Doyle a scris două romane: „A Study in Scarlet” (1887) şi „The Signe of the Four” (1990), abia ulterior au apărut cele două volume de povestiri legate de aventurile lui Sherlock Holmes, apoi şi o serie întreagă de alte romane în centrul cărora stau şi alte personaje.

De ce am citi „Semnul celor patru”? Poate ca să urmărim în mod conştient cele spuse mai sus. Poate pentru că ne plac descrierile unor peisaje atât de tipic englezeşti. Poate pentru că am vrea să urmărim dacă autorul are tangenţe şi cu

Edgar Allan Poe. Poate pentru că ne plac, pur şi simplu, dialogurile cu poante ca, de exemplu, cel din finalul romanului.