„Este un jurnalist important, «vocea» de la Timişoara, care a avut un cuvânt de spus în efortul pe care noi toţi l-am făcut la Radio Europa liberă pentru democratizarea României” Emil Hurezeanu
„Brînduşa Armanca, om de excepţie al presei româneşti, a făcut mult pentru ca ziariştii de limbă română şi cei de expresie maghiară să se cunoască mai bine, să se apropie, să colaboreze. Premiul PRO AMICITIA pe 2005 i se acordă ca o consecinţă firească a acestor merite.” Senatul Asociaţiei Ziariştilor Maghiari din România
„Dincolo de înzestrarea ei excepţională pentru televiziune, Brînduşa Armanca este o luptătoare. Nu cade la învoială în jurnalismul ei cu ceea ce numim compromis şi derogare morală, atât de frecvente pe piaţa media. Limpezimea ei intelectuală şi morală îşi are rădăcinile în spiritul Timişoarei, căruia îi aparţine.” Lucia Hossu Longin
„Brînduşa Armanca face un gen de jurnalism de investigaţie destul de rar atât la noi, cât şi în lume. Nu înfruntă neapărat puterea, deşi i se întâmplă, şi în acest sens, ea nu numai că a fost concediată de televiziunea română pesederistă cu care s-a judecat vreme de trei ani, ci a şi câştigat lungul şi epuizantul proces. Nu se bagă neapărat în bârlogul lupilor, şacalilor, rechinilor, mafioţilor, ca să-şi facă imagine, deşi investigaţiile ei privind embargoul, traficul cu ţigări, afaceri de spionaj etc., i-ar fi putut aduce multe pocinoage, şi i-au şi adus. Nu a sărit nici în cealaltă barcă aducătoare de imagine, călătorii, posturi, barca anticomunismului rentabil, deşi investigaţiile ei despre revoluţia din Timişoara, sau despre foştii deţinuţi politici, ar fi îndreptăţit-o, vorba unui asemenea anticomunist, „să nu plece de-acolo fără o funcţie”. Lucrul cel mai greu în presă, şi care ei îi reuşeşte, este să vezi ceea ce, cu percepţia tocită, cu reflexele atenuate de obişnuinţă şi cu condeiul poticnit în locuri comune, aproape că nimeni nu mai vede. Dincolo de „nonconformismul tinereţii”, Brânduşa Armanca vede jalnica laşitate a elevilor de liceu, dincolo de apostolatul dascălilor, vede corupţia şi vanitatea profesorilor fabricanţi de olimpici şi dincolo de clişeele despre mizerie, neputinţă, orgolii intelectuale, vede calitatea umană a unor intelectuali detestaţi de confraţi fiindcă ar confisca scena publică cu prezenţa lor. Curaj, dar diferit de al ziariştilor la care curajul e foarte adesea dublat de incultură; nonconformism, dar nu doar atât, fiindcă la mulţi el e adesea dublat de aroganţă şi grobianism; măsură, dar nu simpla măsură, fiindcă aceasta este la mulţi confraţi, trasă în jos de platitudine. în fine, o calitate pe care nu prea dă nimeni doi bani în jurnalism, deşi o recunoaştem cu toţii: o profundă, inconfundabilă originalitate.” Doina Jela Am reflectat de multe ori la afirmaţia prietenului meu, profesorul american Peter Gross, că presa românească postdecembristă s-a comportat mai degrabă ca un câine de vânătoare decât ca un câine de pază al democraţiei. între timp, în şaisprezece ani, peisajul canin s-a diversificat: a apărut pudelul de cabinet, maidanezul de serviciu, rottweilerul mercenar care execută adversarul în transmisie directă, caniche-ul de Cotroceni, rase dătătoare din coadă, bine dresate, bine hrănite. Câinele de pază n-a dispărut, dar semnalul său s-a auzit uneori slab, în vreme ce Doamna Democraţie adormea pe canapea, în faţa televizorului. (...) Am mai spus că jurnalismul practicat la noi acuză deocamdată un deficit de spirit critic şi de luciditate, deşi mass media se bucură de o generoasă credibilitate, mereu pe locul trei după Biserică şi Armată. Dar cel mai greu îmi este să admit că dezvăluirile jurnaliştilor, uneori uluitoare, n-au produs cutremurele sociale aşteptate, că demisia de onoare nu există în România decât ca excepţie, că marii şmecheri ai politicii şi economiei ne râd în nas, că nu s-a prăbuşit nici un demnitar de ruşine. Să fie aceasta vina presei, „efectul presei nevolnice”, de la care publicul aşteaptă să rezolve ce nu rezolvă instituţiile, să facă dreptate în societate suplinind Justiţia, să împingă lumea înainte? Să fie aceasta „media culpa”? Recunosc că am simţit adesea pe propria-mi piele această neputinţă. „Mea culpa” ! Brînduşa Armanca