Această carte e una foarte specială. Dacă ai un dram de umanitate în tine, autorul (psiholog atât de fin, încât dacă te-ar opera fără anestezic, nu ai simţi nimic) ştie exact cum să o scoată la iveală... Dă o asemenea forţă cuvântului, încât acesta devine personaj... Şi mai interesant, limbajul... întotdeauna conţine ceva criptic... Poţi să citeşti o frază de zece ori, şi să-i găseşti tot atâtea interpretări... Care bineînţeles, conduc la şi mai mari profunzimi... Până simţi practic că te-ai "scufundat" în propria ta fiinţă... Aici se întâmplă ceva magic... Începi să te întrebi cine eşti cu adevărat, cât eşti de autentic în viaţa cotidiană, şi dacă dai mai puţin decât poţi... Magia continuă... Ştii, de fapt, toate răspunsurile, pentru că te afli exact acolo unde întrebările se confundă cu ele... În tine. Eşti obligat să lucrezi cu toate simţurile citind, te readuni din părţile în care te-ai împrăştiat tot timpul acesta...
Pe măsură ce fragmentele tale recompun totul armonios, realizezi că... şi puzzle-ul romanului e făcut. S-a terminat. Cu o moarte fizică şi câteva morţi spirituale. Andrew - ucis de un scriitor nebun ; Lara, Jake... ucişi de moartea lui Andrew... Dar sfârşitul romanului e de fapt un început. Finalul deschis este o poartă spre lumină, spre facerea dreptăţii.
Jake Burnett a trecut deja prin iniţierea de rigoare pentru a-l putea răzbuna pe Andrew...
Autorul pare să spună tot timpul "dincolo...priveşte dincolo... mai e ceva acolo..." ; şi are o voce atât de hipnotică, încât garda ţi-e lăsată jos, şi începi marea călătorie, îndrumat mereu de scriitor... Prejudecăţile dispar, tot răul pe care ai crezut că-l reprezinţi, dispare... ca prin magie :)...
Însă nu termini să cristalizezi un gând, că în fracţiunea de secundă următoare, autorul te poartă DINCOLO de semnificaţia iniţială... Această aventură intelectuală e mai mult decât savuroasă.Trece chiar dincolo de ea însăşi, dezlănţuind energii nebănuite. David Czuchlewski a creat un univers întreg, care e atât de complex, încât riscă să fie surpat de propria-i greutate ; monologul apare - nu o dată - ca un dialog, dialogul ca un monolog... Şi parcă totuşi nimeni nu le ascultă, totul ajungând într-un neant, de unde va fi cules mai târziu, pentru a fi înţeles...
Abstractul urcă pe o scară gradată, până ajunge să fie concret... Gelozia culminează cu altruismul, şi invidia cu iubirea necondiţionată... Într-o astfel de lume, începi să te întrebi : "Se întâmplă ceva cu mine? Oare am înnebunit de-a binelea? Chiar credeam că totul se rezumă la ce gândesc eu? Oare încep să văd adevărul?". Eu aş spune că răspunsul, la toate, e "da".
Ţi se demonstrează cât de relativ e tot ce ai încerca vreodată să delimitezi ; eşti îndemnat să n-o faci. Ispita e imensă, iar mesajul cărţii stă ca mărturie pentru ce a fost, ce este, şi va fi... "NE LIMITĂM SINGURI!"