Romane de referinta despre primul razboi mondial aparute in perioada interbelica




Anul Literatura romana Literatura universala
1916 Focul de Henri Barbusse; Apelul solului de Adrien Bertrand; Nopti de razboi de Maurice Genevoix; Cei patru cavaleri ai apocalipsei de Blasco Ibanez
1917 Calatorul intre cele doua lumi de Walter Flex
1918 Koenigsmark de Pierre Benoit; Oameni in razboi de Andreas Latzko; Tacerile colonelului Bramble de Andre Maurois
1919 Crucile de lemn de Roland Dorges
1920 Uragane de otel de Ernst Junger; Initierea unui om sau 1917 de Jhon Dos Pasos
1921 Strada Lapusneanu de Mihail Sadoveanu Trei soldati de Jhon Dos Pasos
1922 Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu Cuvintele doctorului O’Grady de Andre Maurois
1923 Balaurul de Hortensia Papadat Bengescu
1927 Intunecare de Cezar Petrescu Cazul sergentului Crisa de Arnold Zweig
1930 Cohortele mortii de Lascarov Moldovanu; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu Reprobatii de Ernst von Salomon; Die Gruppe Bosemuller de Werner Beumelburg
1931 Marea turma de Jean Giono
1937 Fata moarta de Ioan Missir
1938 Zile de lazaret – jurnal de captivitate si spital de G. Banea.






Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
de Camil Petrescu

-roman subiectiv-


Preliminarii

Personalitate complexa a literaturii interbelice,Camil Petrescu este creatorul unui univers fascinant,nelinistit si marcat de tensiunea ideilor.Diversitatea preocuparilor sale si a directiilor de creatie argumenteaza vocatia literara si aspiratia spre totalitatea,spre absolutul spiritual.
Publicistul Camil Petrescu a condus si a intemeiat reviste,a colaborat la Sburatorul,Contimporanul sau la Viata literara cu articole,studii culturale,filosofice,estetice.Dintre eseuri se detaseaza Teze si antiteze,Modalitatea estetica a teatrului si Noua structura si opera lui Marcel Proust.Eruditia,jocul ideilor vor fi dublate de un stil digresiv si o tenta satirica.
In volumele de versuri Ideea,Ciclul mortii,Transcedentalia,cititorul descopera un discurs erotic delicat,o confesiune despre nelinistile cauzate de razboi sau de vibratia intelectuala inalta.
Esentiala ramane contributia autorului la dezvoltarea dramaturgiei,atat la nivel teoretic,cat si in spatiul creatiei.”Afirmandu-se ca autor dramatic,cronicar,teoretician,regizor si indrumator,Camil Petrescu apare caun om de teatru complet.El este fara indoiala primul teatrolog pe care-l cunoaste literature romana.”,aprecia Marian Popa in monografia Camil Petrescu.
Piese ca Jocul ielelor, Act venetian, Suflete tari, Danton, Balcescu sunt autentice drame de idei,ale”absolutului”,conturand personaje de esenta superioara,ce refuza compromisul si mediocritatea.Se impune astfel”un teatru al cunoasterii”,cu drame de constiinta care angajeaza sau detaseaza individul,in maniera lui J.P.Sartre.Daca absolutul se refuza eroului in lumea exterioara,acesta il va cauta in el insusi,in interior.Acest tip de teatru de probleme,si nu de situatii include concepte ca:Fatalitatea de destin antic,tipicul,patologicul,absurdul-categorii estetice ce vor pune probleme teatralitatii pieselor(a reprezentarii or scenice dificile).
Cele doua mari romane “Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi” si “Patul lui Procust”dezbat epic aceeasi tensiune a cunoasterii,fie in relatia cu societatea,fie in procesul comunicarii interumane.Prozatorul reface traseul interior al constiintei,al intelegerii de sine prin iubire,cunoastere,arta,creatie.
Camil Petrescu se impune ca “romancier de personala factura”cu “insusiri de observator realist si subtil analist al cazurilor de constiinta”(Pompiliu Constantinescu).
G.Calinescu aprecia “proza superioara”,sufletul”clocotitor de idei si pasiuni”,inteligenta,patrunderea psihologica ale autorului.Din monologul nervos al personajelor se desprinde treptata o viata sufleteasca nedeterminata précis,dar reala,iar elementele disparate se intretes intr-o adevarata”simfonie intelectuala”.
Prin cele doua romane ale sale-Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi(1930)si Patul lui Procust(1933)-ca si prin estetica privitoare la aceasta specie,Camil Petrescu a innoit romanul romanesc interbelic prin sincronizare cu literatura universala.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi are si unele concordante cu arta prozatorilor contemporani lui Camil Petrescu, Rebreanu si Cezar Petrescu, chiar daca ele sunt negate de scriitor, in special in ce priveste pe autorul romanului Intunecare. Daca romanele de razboi romanesti aparute anterior nu se poate sa nu-l fi impresionat pe Camil Petrescu, aceste scrieri fidele realismului clasic nu poseda forta de investigare a unei pasiuni unice, acuitatea analitica, forarea in intimitatea eului si luciditatea feroce a operei lui Camil Petrescu, generate de o unitate conceptuala, de o viziune filozofica proprie despre lume, urmarita consecvent pe toate planurile. Am putea socoti mai apropiat de jurnalul de front camilpetrescian romanul Padurea spanzuratilor. Dar reactiile psihologice din Padurea spanzuratilor sunt provocate de o succesiune de fapte precise, reale, indubitabile, axandu-se pe problema alegerii unei atitudini sociale si morale, in alternativa dintre datoria conventionala si datoria nationala autentica. La Camil Petrescu, intamplarile, episoadele au un ecou cu totul diferit in starea speciala a personajului, creand un conflict launtric, un sbucium interior in raportarea realitatii la ideile filozofice ale intelectualului pornit sa traiasca o experienta definitorie pentru un om, dar in valtoarea careia el, eroul, ramane fidel principiilor sale ce-si dobandesc astfel concretetea.
Noua structura si opera lui Marcel Proust, studiul lui Camil Petrescu, incearca sa argumenteze trecerea in plan literar a cuceririlor filozofiei si stiintei contemporane. Noua structura, adica ciclul modern de cultura, odata cu teoria bergsoniana, constituie, dupa el, o depasire a rationalismului clasicist, imbogatind intelectul prin aportul intuitiei. Proust este cel care coreleaza literatura cu descoperirile in domeniul stiintei. Rezultatul este ruptura intre romanul proustian si creatia epica anterioara atotstiutoare, si deschiderea noilor cai ale prozei moderne.
In conferinta “Noua structura si opera lui Marcel Proust”,Camil Petrescu teoretizeaza romanul modern,de tip proustian,si respinge romanul de tip traditional,in care naratorul este omnipresent si omniscient,spatul si timpul nereprezentand dificultati insurmontabile.Naratorul omniscient reprezinta un adevarat demiurg in lumea imaginarului;el gandeste in locul personajelor sale,fiind stapanul unic si absolut al destinelor acestora.Astfel se confunda o “propunere de realitate”cu realitatea insasi.Pentru a evita confizia dintre realitate si “propunerea realitatii”,scriitorul alege ca solutie autenticitatea:”Sa nu descriu decat ceea ce vad,ceea ce aud,ceea ce inregistreaza simturile mele,ceea ce gandesc eu…aceasta-I singura realitate pe care o pot povesti…Dar aceasta-i realitatea constiintei mele,continutul meu psihologic…Din mine insumi,eu nu pot iesi…Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii,propriile mele imagini.Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.”
Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi este un roman modern de tip subiectiv,deoarece are drept caracteristici:unicitatea perspectivei narative,timpul prezent si subiectiv,fluxul constiintei,memoria afectiva,naratiunea la persoana intai,luciditatea analizei,anticalofilismul,dar si autenticitatea definita ca identificarea actului de creatie cu realitatea vietii,cu experienta nepervertita,cutraire febrila.

Geneza

Romanul a fost elaborat într-un timp record în urma unei întâlniri şi a unei convorbiri cu profesorul Alecu Rosetti. Acesta l-a anunţat pe Camil Petrescu că doreşte să editeze un volum de nuvele. Rosetti a citit nuvela şi i-a spus să mai adauge câteva pagini pentru a constitui un roman. I s-a reproşat de către un reporter că timpul în care a scris cartea a fost prea scurt, dar autorul avea material strâns de cincisprezece ani.
Au existat mai multe tentative de a scrie proză scurtă:
1. jurnalul de pe front pe care l-a introdus în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.
2.evocări, istorisiri, scene din viaţa cotidiană publicate între anii 1919-1929, memorialistică, povestiri pe tema războiului
3.articolele din 1924 au un accent critic vizând politicienii, afaceriştii, care vor fi introduşi în roman.
O primă schiţare a personajelor romanului apare în 1916 – „Rochia crem” şi care se regăseşte în roman în „Asta-i rochia albastră”. În „Vitrina literară” 1929 se anunţă apariţia unui volum de nuvele de război. Revista „Omul liber” din 1930 anunţă apariţia unui roman al vieţii de după război. „Editura Culturală” pune sub tipar un roman de Camil Petrescu al cărui titlu urmează să fie fixat ulterior (iniţial titlul era „Proces verbal de dragoste şi război”). Romanul este o dezbatere a vieţii trăite în război. Revista „Vremea”din 1930 notează: „Camil Petrescu scrie, în urma unui angajament, două cărţi de război: Romanul căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. „Facla” publică un fragment din capitolul „Întâmplări din valea Oltului”. „Tiparniţa literară” publică „Drum cu ocoluri la Odobeşti” şi un paragraf din „Diagonalele unui testament ”.
De altfel,G.Calinescu nota,in acest sens,ca:”Tipografii erau inspaimantati la ideea de atipari operele lui Camil Petrescu,deoarece acesta,in loc sa le corecteze,sfarama spalturile,introducand fraze si pagini noi care dublau textul”.La fel proceda si Proust.
Se adauga la acest context genezic adunarea materialului,bogatia fiselor care erau”carti,taieturi in ziare,magazine illustrate,tot ce constituie atmosfera unei epoci”,dupa cum arata si scriitorul.

Aparitie

Unul dintre cele mai reprezentative romane ale lui Camil Petrescu dar si un adevarat roman de referinta, este romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Romanul a aparut in anul 1930, dupa aparitia unor lucrari care anunta preocuparile si tehnicile scriitorului: "Romanul capitanului Andreescu", "Proces verbal de dragoste si de razboi" şi s-a bucurat de un succes deosebit.

Titlul
Titlul indică cele două părţi ale romanului unite de prezenţa unei singure conştiinţe narative.
Aparent separate cele doua nopti sugerate de titlul romanului traseaza o dubla experienta existentiala - iubirea si moartea. Cuvantul "noapte" repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane; in prima parte metafora sugereaza ratacirile personajului prin "noaptea" incertitudinilor lui Gheorghidiu, legate de iubirea pentru sotia sa Ela, iar in a doua parte, in care este evocat spectacolul apocaliptic al razboiului, in fond e tot o "noapte" sfarsita adesea prin moarte. Cele doua "nopti" din titlu sugereaza si doua etape din evolutia personajului principal, dar nu si ultimele, intrucat, in final, Stefan Gheorghidiu este disponibil sufleteste pentru o noua experienta existentiala.




Tema

Alexandru Săndulescu consideră că tema romanului „este drama războiului pentru intelectualul cinstit, drama complexă legată de existenţa socială şi a moralei burgheze”.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are două teme: războiul şi iubirea.
Războiul Camil Petrescu polemizează la fel ca şi Liviu Rebreanu cu romanul tradiţional de război, se detaşează de clişeele patriotarde, perpetuate de propaganda oficială, afiliindu-se după propriile mărturisiri scriitorilor inovatori de atunci ca Erich Maria Remarque sau Henri Barbusse, demistificând imaginea cataclismului din tranşee, opus astfel viziunii încetăţenite:
„Cărţile care exagerează masacrele sunt atât de duşmane adevărului ca şi acelea care idilizează luptele. La atac nu se pornea cu discursuri, soldaţii nu chiuiau de bucurie când primeau ordin de luptă. Nu curg râuri de sânge la război, nu sunt atacuri la baionetă” („Teze şi antiteze”).
„De pe scena istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului” (Nicolae Manolescu) devenind astfel o experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a intelectualului:
„Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă cu moartea, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel”
„Mi-am spus că războiul este o experienţă apogetică şi că atunci când fatalitatea face să te întâlneşti cu el, trebuie să profiţi să-l studiezi”
„Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturisirea unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală” – Pompiliu Constantinescu
Iniţial în primul capitol al primei cărţi războiul este caricaturizat. „Despre valea fortificată a Prahovei vorbea cu respect toată ţara. În realitate vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că ” naratorul concepându-se detaşat de obiectul său situat la un nivel superior, lucru demonstrat şi de tonul detaşat uzitat. Acest ton, uneori şi sarcastic, este consecinţa esteticului implicit celui ce prezintă. Trăirea estetică prilejuită de întâmplări şi verbalizată îl separă de ele. Neimplicarea psihică face ca atitudinea personajului-narator în evaluarea acestor aspecte să fie fundamental ambiguă, discursul oscilând între subînţeles: „Despre valea…” şi demistificare directă, devalorizare explicită: „E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai târziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranşee care parodiau în mic satele lui Potemkin”.
În primul capitol a celei de-a doua cărţi aserţiunea: „De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire s-au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate mari cât un orizont” demonstrează nu numai schimbarea opticii, dar şi asumarea netă a acestei experienţe. Personajul este foarte uimit de contextul în care se vede implicat, dar această senzaţie nu este dată neapărat de faptul că se confruntă cu un eveniment insolit, ci din aceea că trebuie să se conformeze cu un datum preexistent. „Cartea de citire este nu numai un reper ci şi o fatalitate a unui pretext pe care-l cunoştea” pe care „nu o respinge” cum ar fi făcut în prima parte, ci „se agaţă de textul arhetip”(Maria Vodă Căpuşan) deoarece el caută „războiul adevărat”
Pe parcursul capitolelor afectate războiul scoate în evidenţă:
Caracterul unic, autentic, cert, imposibil de combătut, real al războiului:
„s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot cuprinsul lumii. E originară ca întâiul om pe pământ”.
Antiteza cu viaţa civilă, ieftină şi mediocră în raport cu măreţia acestui eveniment, ea fiind văduvită de capacitatea de a trezi astfel conştiinţa:
„Bucuriile, minciunile lor sunt puerile faţă de oamenii aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, unsprezece minute, alţii mâine, poimâine”
Coerenţa şi unitatea operei camilpetresciene dincolo de „marginile albe”ale scriiturii prezente:
„Problema de a şti dacă te opreşti lângă un smoc de iarbă sau lângă un muşuroi de pământ e ca la începutul lumii”
„Coincidenţa genezei cu escatologicul” (Maria Vodă Căpuşan) fiind ocurentă şi în versurile lui Ladima (personaj din „Patul lui Procust”).
„Fâşii de lumină căuta gândind
Sfârşitul lumii…
Aşa era…aşa era întâiul ceas
De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.”
(În ceasul dintâi)
Cazul nu este singular, multe dintre motivele prozei regăsindu-se în poezie. Un alt exemplu:
Titlul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, parafrază a textului biblic în consens au acelaşi superlativ prin ritmul său grav, iterarea în conţinutul capitolului, dar şi prin conţinutul acestuia îşi găseşte ecou în „Mâna” din volumul „Drumul morţii”.
„…pământul
Mă vrea
Mă suge lacom
Cu buze vâscoase de noroi…”
Sentimentul de frică exacerbat care încremeneşte fiinţa şi anulează voinţele:
Soldaţii „au trupuri de găini moi. Îi mişc cu mâna din loc în loc şi rămân unde îi pun sleiţi”
Situaţiile contradictorii şi absurde care se pot întâmpla datorită unei strategii incompetente:
„Păziţi!...trag ai noştri în noi…păziţi! ”
Ororile acestui fenomen
„atunci am văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei şi fugea aşa fără cap după dumneavoastră, domnule sublocotenent.”
Iubirea
Prezentată majoritar pe parcursul capitolelor 2, 3, 4, 5 din „Cartea întâi” povestea lui Ştefan Gheorghidiu şi a Elei, soţia sa, nu urmăreşte reactualizarea unor întâmplări, fiind un flash back amplificat, cât afirmarea unei anumite concepţii despre iubire, concepţie disipată pe parcursul întregului discurs narativ.
Reactualizarea acestor aspecte revolute din viaţă, personajul-narator nu o face pentru aşi le ordona, sau din dorinţa de a le retrăi prin anamneză ci pentru a se elibera de ele, anamneza având o funcţie purificatoare.
Baza acestui sentiment al personajului o constituie orgoliul de a se fi ştiut admirat datorită iubirii ce i-o purta Ela: „acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri” Ştefan Gheorghidiu crede că iubirea sa s-ar înrudi cu perceptele morale: „iubeşti mai întâi din milă, din datorie, din duioşie” încercând să se păcălească pe sine că acest sentiment ar putea fi poruncit raţional, că ar putea pleca dominant dintr-o admiraţie intelectuală, fiind convins că „iubirea e mai curând un proces de autosugestie”; scăpată însă la un moment dat de sub control „orice iubire e un monodeism voluntar la început, patologie la urmă”. Concepţiile dovedesc că personajul e dintre acei că inima poate fi împăcată cu raţiunea sau că raţiunile inimii pot fi conciliate cu cele ale minţii. Ştefan Gheorghidiu visează iubirea absolută, o iubire eterică şi rarefiată, care se consumă în alte spaţii decât cele reale: „sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri şi iar mici zboruri ca un roi de fluturi deasupra unei plante” între el şi realitatea imediată fiind o prăpastie de incompatibilităţi, el trăind mai mult în el însuşi „umblam aproape automat cu toată atenţia răsfrântă înăuntru…lumea automată şi lumea conştiinţei mele deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile diferit ”. În ciuda acestui ideal înălţător îi repugnă suferinţa din iubire: „Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aş fi avut păduchi şi orice aluzie la această suferinţă mi se părea o infamie” făcând orice pentru a o ascunde, pentru a se sustrage acestui real disconfort. „de aceea întâia mea grijă a fost să se ştie că mă preocupă altă femeie”
Eşecul personajului vine din aceea că a încercat o conciliere a idealului cu realul, a încercat să împace „lumea ca reprezentarea a simţurilor” (Schopenhauer) cu lumea reală uitând că „din cauza slăbiciunii simţurilor nu putem cunoaşte adevărul” (Anaxagoras)
Este un obicei al prozatorului de a-şi presăra opera cu vorbe de duh personale, concepţia expusă în acest roman integrându-se prin cea disipată şi în alte opere ale sale, coeziunea operei camilpetresciene, caracterul eclectic şi eutectic validându-se şi la nivel ideatic:
„Bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minţii”
„Falimentul iubirii, dacă iubire a fost, e şi falimentul minţii”
„Dragostea, dacă nu e nebunie curată, nu are nici un haz”.

Compoziţia romanului

Structura compoziţională trebuie pusă în legătură cu viziunea asupra romanului.
Scriitorul propune o perspectivă naratorială inedită asupra realităţii. Aceasta trebuie reflectată prin prisma intuiţionismului filosofului francez Bergson (care neagă cunoaşterea logică şi a timpului subiectiv bazat pe memoria involuntară şi nu pe cea cronologică).
Astfel scriitorul poate aspira la autenticitate sporită şi prin adoptarea stilului anticalofil.
Rezultatele noii formule va fi absenţa unui subiect propriu-zis, în sens tradiţional romanul „nou” de tip analitic, structurându-se pe o pasiune sau pe o idee.
Nicolae Manolescu afirma că „aşezarea în centrul romanului a eului este prima măsură pe care romancierul o adoptă ”.
Aspiraţia spre autenticitate editează o nouă conduită auctorială, o nouă formulă romanescă .
Formula narativă va fi cea a confesiunii prin care autorul coboară n text, se identifică cu personajul-narator pentru a-şi deschide din interior porţile narative. Astfel autorul îşi poate permite comentarii eseistice, dezbateri de idei, citarea unor articole.
Materia noului roman ionic va fi organizată în funcţie de asociaţiile produse în lanţ, desfăşurate nu la întâmplare ci impuse de conştiinţa lucidă a personajului. Astfel există o compoziţie dublată de o structură internă (înaintea fiecărei părţi narative, naratorul face popasuri ideatice ce reprezintă substanţa cărţii).
Titlul dezvăluie compoziţia de suprafaţă: o primă parte ce conţine povestea destrămării iubirii şi o a doua, jurnalul eroului.
Structura internă dezvăluie două planuri care uneori interferează: un plan subiectiv al descrierii unei iubiri surprinsă în evoluţie şi un plan obiectiv fundalul pe care se consumă dramatic experienţe umane.
Eroul filtrează prin conştiinţa sa lumea din jur, iar scenele de la popotă şi capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” funcţionează ca nuclee structurale.
Structura este bipolară. Prima carte este un monolog pentru a reda povestea destrămării iubirii dintre Ştefan şi Ela – „istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu”. Metafora „ultima noapte” sugerează rătăcirile personajului principal prin noaptea incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru Ela. Este o ficţiune pentru că autorul nu a fost însurat.
Cartea a doua este jurnalul de front al eroului prin care este evocat spectacolul apocaliptic al războiului.
In structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.
Liantul dintre cele două cărţi îl reprezintă eroul Ştefan Gheorghidiu care filtrează prin conştiinţa sa lumea din jur – monstruozitatea războiului.

Timp şi spaţiu
Romanul dezvoltă două planuri temporale.
Dacă la Proust arhitectura romanului este cea de „catedrală gotică”, „fântână arteziană”, la Camil Petrescu arhitectura romanului are ca principiu constructiv Timpul.
La nivelul textului pot fi detectate: un timp al relatării (capitolele I-VI) şi un timp al prezentului, timpul narat (II-V) ce cuprinde trecutul poveştii de iubire. De asemenea există: un timp al narării (prezentul frontului), un timp al scrisului şi un timp psihologic (retrăirea momentului întâlnirii cu Ela din capitolul „Asta-i rochia albastr