Antonio Gamoneda face parte din familia acelor foarte putini poeti ai durerii care, in veacul trecut, au ajuns sa se intoarca "impotriva" poeziei, cand ea si-a aratat limitele pentru perceptia tragicului. Figura tutelara poate fi al nostru Bacovia, omul care "incepuse sa vorbeasca singur", prizonierul unui monolog interior ce esua in bolboroseli, onomatopee si alte manifestari ale infralimbajului. Dar daca Bacovia inca se mai priveste pe sine din exterior, si vorbeste aparent simplu, dedublandu-se cu un soi de amuzata atentie, aratandu-se cu degetul, scotand uneori sunete de caine famelic ("hau, hau departat sub stele-nghetate!"), un alt poet suferind, din aceeasi familie - peruanul Cesar Vallejo -, trecea direct la imprecatii adresate divinitatii, semenilor sai si conspiratiei generale care a croit aceasta mare constructie unde prolifereaza suferinta - viata sociala. O durere mocnita, incomunicabila, incerca sa retina in textele sale poetodramatice si inegalabilul Samuel Beckett. Si tot asa, dar cu alte metode de reductie a discursului, la fel de nemultumit de slaba vlaga a cuvintelor, Paul Celan compresa in cuvinte-valiza viziunile sale ce sugereaza deseori absenta oricarei noime care sa justifice aceeasi suferinta, absenta divinitatii - si chiar absenta poeziei, daca o vedem ca lux al elevatiei spirituale. Un monolog de o teribila incapatanare, autist, dar si indarjit, aproape deloc preocupat sa stabileasca vreun contact de sens cu exteriorul, deloc dornic sa "comunice", cizeleaza, de fiecare data, in rastimpuri de ani lungi de elaborare si concentrare, si poetul spaniol Antonio Gamoneda - pentru mine o revelatie restituita acestei sfasiate familii. Priviti cum sar in toate directiile aschiile sale de sens, ca niste fragmente rebele de silex degajate de barosul unui pietrar infuriat, in timp ce numai el stie ce imagine ascunsa a trecutului ar dori sa degajeze din interiorul blocului de piatra! Iar daca, in aparenta, exista si o linie muzicala de coerenta pe care o simti ca insoteste aceste jeturi improscate in toate sensurile - linia secreta a amintirii celui ce se obstineaza peste bucata de piatra a trecutului -, ea este la fel de putin "comunicativa", la fel de ermetica. Poetii de aceasta natura nu ne vad ca le stam prin preajma si asteptam de la ei vagi explicatii si vagi lamuriri - un ghid semantic. Ai zice ca ei remodeleaza un trecut pe care nu-l considera definitiv incheiat, dar nici comunicabil, atacandu-l conform unui plan pe care nu au de gand sa ni-l dezvaluie, fiindca nici nu vor sa ne impartaseasca durerea reconstituirii. Gamoneda, de exemplu, vorbeste aproape simultan cu tot felul de personaje din trecutul sau, sau poposeste in peisajele complice ale unei copilarii aproape secrete, deductibila doar din nume de plante, animale, indeletniciri, mirosuri, culori sau senzatii vagi, incercand sa se convinga pe sine, in aparente proze, ca durerea poate deveni o "parte a seninatatii" - exercitiu de exorcism, "ardere" a amintirilor, epuizare a limitelor. Mesajul? Poate unul singur, de o verticala demnitate: batranetea si apropierea sfarsitului vin spre tine cu acest nealterabil dar al luciditatii. Adica o claritate mai tanara decat tine, aproape inepuizabila, neostenita, care s-ar putea sa iti dea branci sa te prabusesti in propria ta inima. Sigur ca orice poezie se afla "in perspectiva mortii", cum insusi o spune intr-un formidabil manifest poetic. Dar numai poeti ca Gamoneda reusesc sa somatizeze poezia, iar atunci acel corp comun devine si propriul ei limbaj dureros.Dinu Flamand                             

                                           EDITIE BILINGVA